Punct și de la capăt. Gânduri după Brexit (1)

După anunţarea rezultatelor votului englezilor la referendum, am avut o reacţie pe care, sunt sigur, mulţi alţii au trăit-o: chiar aşa să fie? Marea Britanie iese din Uniunea Europeană?

Nu că nu m-aş fi putut aştepta, dar, parcă, prea e deşucheată! Dar uite că s-a putut şi încă la o diferenţă confortabilă în favoarea celor care au pus ştampila pe căşuţa cu „Leave”!

Apoi, am început să caut înfrigurat ştiri, reacţii, păreri, declaraţii. Orice era legat de acest eveniment putea să mă ajute, mi-am zis. Dar n-a fost chiar aşa. Pentru că, pe tot parcursul zilei de vineri, în toată lumea a domnit o stare cvasi generală de confuzie.

Uşor de acceptat, greu de înţeles. Atât de surprinzător s-a dovedit rezultatul votului! Chiar şi politicieni versaţi, oameni de la care te aştepţi să fie în stare la o reacţie lucidă la orice oră din zi şi din noapte, au clacat. Sau, cel puţin, şi-au luat un moment de tăcere, ca să poată căuta un răspuns de care să nu le pară rău mai târziu.

Mai spre seară, lucrurile au început să se calmeze. Au apărut şi primele reacţii aşezate, rostite pe un ton reţinut, dar suficient de ferm cât să lase impresia că cei care le transmiteau ştiau ce vorbesc. Şi chiar vor să se facă auziţi. Pentru ca oamenii să poată începe să reaşeze cioburile într-o imagine cât de cât clară.

Da, votul majorităţii britanicilor a fost favorabil propunerii de ieşire din Uniunea Europeană. Şi aici vine prima observaţie care trebuie, neapărat, făcută: vorbim de majoritatea celor care s-au prezentat la vot. Pentru că, iată, şi în Marea Britanie, prezenţa la vot a celor îndreptătiţi să o facă a devenit o problemă.

Atunci mi-am zis, uite că românii nu sunt singuri cu boala asta!

După ce vreme de secole oamenii au luptat pentru a căpăta dreptul să-şi exprime opţiunile prin vot, am ajuns ca, la începutul secolului XXI, absenteismul să confrunte şi cele mai avansate democraţii din lume.

Dacă şi Marea Britanie?! Adică, am putea spune, 43% din cetăţenii Marii Britanii au decis şi în numele celorlalţi. Care n-au catadicsit să meargă la vot. Nu că li s-ar fi interzis, sau că, din pricina unor calamităţi sau catastrofe, nu ar fi putut! Nu, cei peste 50% dintre cei cu drept de vot au decis să nu voteze! Asta a fost alegerea lor. Am putea spune că ei au ales – să nu aleagă!…

Să ne aducem aminte, cu foarte puţină vreme în urmă, la alegerile locale din România s-au înregistrat şi „recorduri” de sub 30% prezenţă la vot în unele localităţi. Ce reprezentativitate să fie cea a votului unei treimi – sau chiar mai puţin – din cei îndreptăţiţi să-ţi exprime părerea.

Realitatea cu care ne confruntăm din ce în ce mai mult – şi tot mai mulţi – este cea a unei dictaturi în numele unei minorităţi „harnice” şi disciplinitate.

Minoritatea celor care, ninge, plouă, tună, fulgeră, merg la vot. Fie că înţeleg sau nu, fie că habar nu au pentru ce, ei merg la vot.

Să ne mai mire că la nici două zile de la votul pentru Brexit, tot mai mulţi britanici se trezesc că „i-a lovit în cap realitatea”, cum s-a exprimat o doamnă a cărei revelaţie a devenit, de-acum, virală?! Iar realitatea, ca de obicei în astfel de cazuri, doare. Sau promite să dea bătăi de cap. Din ce în ce mai mari şi mai persistente.

Într-una din cărţile sale de referinţă, Lucian Boia a încercat să desluşească mecanismele democraţiei, astfel cum am moştenit-o de la greci, dar a ajuns, până la urmă, să declare că, aşa cum este ea acum, cum este înţeleasă – dacă este înţeleasă cu adevărat -, cum este practicată de unii şi de alţii – mai mult de „unii” şi mai puţin de „ceilalţi” -, democraţia reprezentativă arată şi funcţionează ca un mecanism învechit.

Tot mai golit de piesele esenţiale, necesitând tot mai multe şi mai costisitoare „reparaţii”. Chiar dacă, deocamdată, nu are alternativă mai bună, această democraţie, care, iată, impune prin votul minorităţii împotriva, da, împotriva majorităţii – experienţe relevante din lume, dar şi din imediata noastră apropiere o demonstrează cu prisosinţă -, nu arată bine şi nici nu promite nimic bun. Aşa cum, iată, cea mai recentă exprimare a chintesenţei democraţiei – votul popular – nu a adus nimic bun cetăţenilor mândrului Albion.

Iar trezirea din visare a fost bruscă şi dureroasă. Într-atât de dureroasă încât s-a şi redactat deja o petiţie care cere… un nou referendum! Semnată, până aseară, de circa 2 milioane de persoane. Iar proaspăt alesul primar al Londrei a declarat că, în ce priveşte oraşul pe care-l conduce, ei vor să nu se ţină cont de referendum, câtă vreme acolo, pe malurile Tamisei, oamenii au votat majoritar pentru rămânerea în UE.

Democraţia care dezbină. Democraţia care taie linii dure de demarcaţie acolo unde, până ieri, oamenii găseau loc de semne calde de prietenie.

Brexit-ul a deschis cutia Pandorei – au titrat unele ziare – dar mă tem că nici nu ne dăm seama cât de mare şi de întunecată e această cutie a vrajbei şi luptei oarbe pentru nimic.

Despre alte concluzii post Brexit, ceva mai încolo.

Silviu Rațiu

Iunie, 2016

comentarii