Punct și de la capăt. Drepturi şi servituţi

Publicat de actualitati-arad in 17 Sep, 2015 | Parerea ta

sr editUngaria a decis să închidă poarta în calea migranţilor ilegali. Subliniez, ilegali.

Adică a celor care, nepoftiţi, au pretins să poată intra, iar apoi să poată traversa ţara, în drum spre iluzorii pământuri ale făgăduinţei. Cum şi când îi bate pe ei capul!

În condiţiile în care, chiar cu limitările cunoscute, statele Uniunii Europene îşi mai păstrează componenta suveranităţii, măsura este absolut justificată. E ca şi cum o familie ar hotărî pe cine şi în ce condiţii ar dori să primească în curte şi în casa.

Cine-i poate dicta proprietarului în această chestiune fără riscul ca, în felul acesta, să-i încalce un drept suveran, recunoscut ca atare până şi în jungla amazoniană?!

Tot în termeni juridici, chiar şi un drept de traversare a unei proprietăţi – numit servitute de trecere – are o reglementare riguroasă, menită, deopotrivă, să ofere protecţie deplină stăpânului, dar să-i dea posibilitatea “trecătorului” să se bucure de dreptul său de mişcare dintr-un loc în altul.

Adică, se stabileşte că, atunci cînd “trecătorul” nu are altă posibilitate să ajungă într-un anume loc decât dacă traversează proprietatea cuiva – şi numai atunci! -, să o poată face, dar cu respectarea unor reguli care să garanteze proprietarului că va suferi cea mai mică tulburare: un anume traseu, cu anumite mijloace, la anumite ore, etc.

Toate astea fiind spuse, ce am văzut pe ecranele televizorului în ziua de 16 septembrie 2015?

O mulţime de migranţi luând cu asalt împrejmuirea ridicată de autorităţile maghiare la intrarea în ţară.

Cu bâte, cu pietre, cu tot felul de alte instrumente şi obiecte contondente. Pretinzând, nici mai mult nici mai puţin, să fie lăsaţi să intre acolo unde stăpînul a declarat, cât se poate de clar, că nu mai sunt bine veniţi!

Demonstrînd în felul acesta că atitudinea lor este a unora cărora, de bună seamă, li se cuvine totul: să poată intra în Europa, să o traverseze pe unde şi cum vor, să se stabilească, musai, numai acolo unde vor şi să primească, neapărat, numai ce susţin ei că li se cuvine (vezi cum au reacţionat cei cărora li s-a comunicat că nu vor mai primi ajutoare în bani).

De ce au procedat ei în felul acesta? De unde dezlănţuirea de furie, condimentată cu sclipiri de ură?

Pentru că li s-a pus în vedere că nu mai pot trece prin locul pe unde, cu cîteva zile în urmă, alţii au dat năvala şi au (cam) pustiit.

Că există alternative şi că, de vor să ajungă în Germania, o pot face şi de acum încolo, dar luând o altă cale. Un alt traseu. Şi respectând regulile pe care stăpânul acelui traseu le impune.

Logic şi simplu. Mai simplu de atât nici că se putea.

Acelaşi lucru îl fac şi alte state europene, inclusiv România.

Nu am nimic împotrivă ca oameni aflaţi în suferinţă să fie ajutaţi. Indiferent de culoarea pielii, de apartenenţa la o religie sau alta, de locul de unde au plecat ca să-şi scape viaţa ori ca să-şi încerce, pur şi simplu, norocul…

Ceea ce mă determină să iau atitudine este constatarea – susţinută de prea multe dovezi ca să mai aibă vreo îndoială cineva – că cei mai mulţi dintre cei care bat în aceste zile la porţile caselor Europei sunt cel puţin nesinceri.

Atunci când susţin că vin, cu toţii, din zone de război şi s-a dovedit că nu-i adevărat. Atunci când susţin că tot ceea ce vor este să-şi scape viaţa şi s-a dovedit că, de fapt, ei vor la “mai bine”. (Ceea ce, de acord, este un drept al oricui, dar care presupune un alt tratament, un alt mod de a abordare, o altă atitudine şi care, în toate cazurile, impune respectarea unor reguli.)

Sau, atunci când susţin că nu mai au cu ce să-şi ducă viaţa, acolo de unde au plecat – dar în spatele demersului lor trebuie că au lăsat mii de euro (sau dolari), căci nimeni nu-i aducea până la graniţa cu Ungaria, România ori alt stat pe care şi-au desenat drumul către Germania, fără să le pretindă un preţ.Care, să fim de acord, nu–i mic, de loc!

Şi atunci, dacă de la bun început îţi construiesti cazul bazându-te pe minciuni, cum o să fie după ce vei fi ajuns acolo unde ţi-ai propus? Cum o să răspunzi cerinţelor pe care legea şi obiceiurile locului ţi le vor pune în faţă, condiţionîndu-ţi existenţa cotidiană?

(De altminteri, am avut, deja, exemple care să ne deschidă ochii: ”migranţi” care au sărit din tren când au auzit că nu sunt duşi spre locul unde ei vor să se stabilească sau cerind să plece, urgent, dintr-o Germanie care nu le mai dă alocaţii în bani, către o altă ţară, unde acest lucru încă se practică şi câte altele.)

Ni se cere solidaritate şi umanism; spirit de intrajutorare şi compasiune.

Să nu fie prea mult, în condiţiile în care ele, fie îţi sunt smulse sub presiunea ameninţării (vezi declaraţiile recente ale ministrului de Interne german) ori prin minciuni cu care eşti izbit peste obraz?

Tare m-aş bucura să nu mi se aducă aminte, în acest caz, de pilda cu obrazul… celălalt. Pentru simplul motiv că, eu aşa simt acum şi în această chestiune, nu e cazul!

Silviu Rațiu

Septembrie, 2015

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Editoriale

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare