Punct și de la capăt. Despre divorț, fără patimă, dar cu regret

Dacă ne luăm osteneala să ne plimbăm, în oricare zi a săptămânii, dar mai ales sâmbăta, în zona Palatului Cultural, aripa unde a fost amenajată Casa căsătoriilor, vom avea prilejul să ne bucurăm văzând câte cupluri de toate vârstele, dar mai cu seamă tineri, își unesc destinele sub semnul inelului, al buchetului, al voalului și al acelui inconfundabil „Da”, care ar trebui să fie pentru eternitate. Și la bine, și la rău, până moartea ne desparte.

Privind lucrurile din acest punct de vedere, cred că stăm, încă, foarte bine. Desigur, raportat la alții, dar și la ceea ce te-ai aștepta, citind unele jurnale sau urmărind unele posturi de televiziune.

Ajung la noi știri despre un declin accentuat al căsătoriilor în țările din Europa de Vest. Cică ar fi mai bine așa, fără. Ce atâtea complicații. Putem fi fericiți și dacă nu mai dăm pe la ofițetul stării civile, ca să nu mai vorbim de altar. Ăla e pentru pompă, pentru fandoseala unora cu bani mulți.

După cum spuneam, în România statistica căsătoriilor arată bine.

Pe de altă parte, însă, aceleași statistici ne arată că, tot  în România, 1 din 4 cupluri căsătorite divorțează, ceea ce corespunde unei rate de 1,5 divorțuri/1.000 de locuitori. Una dintre cele mai mari din Europa!

Paradox mioritic, am putea zice și, până la urmă, așa și este.

Pe de o parte, în ultimii douăzeci de ani, statul nu a adoptat nici un fel de măsuri legislative prin care să încurajeze căsătoriile și, mai mult, să acorde șanse – măcar din punct de vedere social și economic – tinerilor căsătoriți. Cu excepția mult discutatului ajutor pentru mame – ne aducem aminte ce scandaluri au însoțit istoria acestor măsuri de altminteri absolut normale în alte legislații – nu au mai existat alte inițiative valoroase și realiste, pe care guvernele postdecembriste să le fi aplicat și să le fi dus până la capăt.

În așa fel încât cei vizați să se poată bizui, pe termen mediu și lung, că vor avea, din acest punct de vedere, elemente pe care să-și poată proiecta viitorul comun.

În același timp, sistemul nu numai că nu face nimic pentru a reduce numărul divorțurilor. Mai mult, legislația română a creat un cadru atât de lejer pentru cuplurile care doresc să divorțeze încât ai putea zice că statul ar încuraja divorțul, deranjat parcă de numărul prea mare al cuplurilor căsătorite.

De unde, înainte de 1989, divorțul presupunea parcurgerea unei proceduri greoaie, menită să descurajeze oamenii să apeleze la instanțe pentru a-și legaliza eșecul în căsătorie, am ajuns ca, la această oră, aproape oricine să poată constata un divorț.

Există divorț la notar, divorț la primărie, divorț la mediator și, undeva la urmă de tot, divorț pronunțat de un magistrat. Un judecător care să aibă paciența și competența de a examina dacă, într-adevăr, o căsnicie a ajuns să fie grav și iremediabil compromisă, în așa fel încât să nu mai existe altă soluție decât divorțul.

Este cunoscută tradiția statornicită într-o localitate din zona Sibiului sau Făgărașului, unde, în caz că doi soți ajungeau la conflicte ce prefigurau pericolul unei despărțiri, erau izolați într-o încăpere special amenajată în turla bisericii și unde erau ținuți – cu hrană și apă de băut asigurate – până-și rezolvau problema.

Istoria confirmă că, de cele mai multe ori, cuplurile renunțau la intențiile belicoase și se întorceau la casele lor.

Ce facem noi acum?

Inventăm tot felul de mijloace și metode prin care, așa cum spuneam, îi ajutăm pe cei aflați în criză să-și pună căsnicia pe făraș, sub privirile unora ce, oricum, nu au nimic comun cu drama care se consumă sub ochii lor. Lansăm pe piață cărți, broșuri, CD-uri cu soluții care asigură „cel mai rapid și mai ieftin divorț”.

Cinism garnisit cu indiferență mirosind urât, a hârtie ieftină și plină de praf.

Oameni care mai ieri își schimbau – cu ochii lucind de fericire – jurăminte înflăcărate, sunt ajutați – aș zice, chiar încurajați – să și le calce în picioare de un sistem căruia, se pare, prea puțin îi mai pasă dacă mâine-poimâine, va mai fi cineva care, plecând și el, să-și ia oboseala să închidă ușa.

Lumina, ei bine, de douăzeci și ceva de ani se tot chinuie unii să o stingă. Iar noi, ciudat, îi lăsăm.

Silviu Rațiu

Mai, 2013

comentarii