Punct și de la capăt. Ceva despre adevărata solidaritate

Publicat de actualitati-arad in 09 Dec, 2017 | Parerea ta

Pe măsură ce timpul trece, politicienii de la Bruxelles par să dorească să ne facă să credem că preocuparea lor de bază nu mai e binele și progresul Uniunii Europene ci, printre altele, modificarea radicală a unor concepte ce țin de bunul simț și de logica elementară.

Și pentru a căror deslușire nu e nevoie, în nici un caz, de cine știe ce școli înalte.

Iată, spre exemplu, ce încearcă să ne învețe doamna Kati Piri, parlamentar din partea Partidului Socialist, trimisă acolo de votul alegătorilor din Olanda.

Domnia sa a ținut să transmită tuturor cetățenilor europeni – și nu numai – că, potrivit gândirii sale – și a celor ce împărtășesc cu ea aceleași „convingeri” politice – „în zilele noastre, solidaritatea nu poate funcționa pe baze voluntare.”

Adică, zice doamna Kati Piri, solidaritatea nu poate fi, sub nici o formă, o chestiune de opțiune; nu se poate „să vrei” să fi solidar – sau nu – cu cineva sau cu ceva.

Mutatis-mutandis, dacă e să ne luăm după ce ne spune doamna Piri, să fi solidar este, de-acum, o obligație, este ceva „ce trebuie”, cu tot dinadinsul! Este o chestiune de obligație stabilită prin forța legii. A unei legi pe care acești parlamantari par să se pregătească să ne-o impună în Parlamentul Europei. Cu orice preț!

Am mai vorbit în acest spațiu despre obsesia pe care unii lideri europeni au dezvoltat-o, de ceva vreme, pentru acest cuvânt aparent banal și, aș zice, foarte ușor de înțeles: solidaritate.

Actualitatea lui este dată de nebunia declanșată prin gestul – cel puțin discutabil – pe care l-a făcut Angela Merkel, în 2015, atunci când a lansat celebra invitație pentru doritorii de trai bun din Siria, și nu numai.

„Germania este pregătită să primească cel puțin 800.000 de refugiați sirieni” – a răsunat în eter vocea de altistă a cancelarului Germaniei. Ce a urmat, o știm. Au fost țări care s-au alăturat „invitației”, după cum au fost țări – și nu puține – care s-au codit iar altele au răspuns cu un NU răspicat.

Mai ales după ce, în optica Bruxelles-ului, sfera celor „invitați” de doamna Merkel&co s-a extins și asupra categoriei „migranților economici” – o noțiune ce nu are absolut nimic în comun cu cea care definește persoanele „refugiate”.

Reacția birocraților de la Bruxelles a venit aproape instantaneu: „Fraților, e o chestiune de solidaritate să-i primim! Pe toți. Oricum și de oriunde vor fi venit! Să fim solidari cu toți cei care vor să vină în Europa, la masa gata pusă!”

Și de atunci o țin tot așa: solidaritate-n sus, solidaritate-n jos! Până ce, iată, o figură iconică a partizanilor imigraționismului cu de-a sila, a scăpat porumbelul din gură: într-atît de clară e, pentru ei, chestiunea cu migrația forțată, că sunt în stare să răstălmăcească noțiuni, idei, vechi de când lumea.

Cum e și vorba asta: solidaritate.

Ce să conteze pentru ei că, într-o definiție unanim acceptată de când a intrat vorba asta în vocabularul curent al oamenilor, prin „solidaritate” trebuie să se înțeleagă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un „sentiment care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor reciproc”.

Sau o „unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere”.

Pentru lămurire, am citat două definiții date de Dicționarul explicativ al limbii române. Sunt absolut sigur că nici un alt dicționar al vreunei limbi vorbite pe fața pămîntului nu ar da o explicație care să difere esențial de deslușirile date într-al nostru.

Să ne înțelegem, solidaritatea este un sentiment, o problemă ce ține de sufletul și de mintea fiecăruia dintre noi. Sentimentul acesta trebuie să mă determine – el și nimeni altcineva! – să mă gîndesc să-mi ajut semenul. Pe baza unei „uniuni” strânse, bazată pe o „comunitate de interese, de sentimente, de idei”.

În nici un caz, sentimentul acesta nu se poate impune prin constrângere, prin amenințarea cu forța legii. Cu aplicarea de sancțiuni.

Nu e nevoie de cine știe ce filozofie ca să înțelegi acest adevăr simplu: așa cum dragoste nu se poate cu forța, așa nici compasiunea, empatia, nu vin de la gura țevii unei puști.

Ori prin „ghiulele” tunurilor îndreptate de campionii falsei solidarități înspre cei care nu pot sau, pur și simplu nu doresc să se arate „solidari” cu niște oameni cu care nu au nici o „comuniune de sentimente, de interese, de idei.

„Ori, mai rău, au o cu totul altă înțelegere a ceea ce ar trebui să fie solidaritatea cu amărâții puși pe drumuri de vânzătorii de iluzii din cancelariile unei Europene care, pare că nu-și mai încape în piele de bine ce-i merge!

Trăim într-o lume în care ne revendicăm dreptul de a gîndi independent, de a avea opinii și de a acționa în consecință. Așa se face că, într-adevăr, există în Europa, state care își exprimă în mod public, părerile care diferă de cele ale funcționarilor de la Bruxelles.

Că nu sunt dispuși să „citească” în aceeași cheie preceptele pe care Burxelles-ul încearcă să le vâre, cu forța, pe gâtul tuturor.

De ce nu sunt de acord? De ce crește din ce în ce mai mult numărul acestora?

În nici un caz pentru că nu ar fi compatibili, cu empatia, cu compasiunea. Popoarele Europei de Est au învățat pe proprie piele ce însemană – la modul absolut și în dimensiuni tragice –solidaritatea cu cei aflați în suferință.

Vreme de aproape o jumătate de secol, popoarele din „lagărul comunist” s-au confruntat, la modul cel mai acut cotidian, cu realitatea lagărului în care solidaritatea a fost unul din modurile care le-au asigurat supraviețuirea.

Și, lucru important de subliniat, ăst timp, solidaritatea celor mai mulți care, astăzi, o invocă la orice colț de stradă, era, cu mici excepții, sublimă dar…lipsea cu desăvârșire. Ici-colo, lacrimi de crocodil și, cam atât.

De aceea, nu cred că persoane ca doamna Kati Piri – sau alții ca ea – au căderea să dea lecții acelor popoare ale Europei de Est – printre care ne numărăm și noi, românii – despre ce vrea să zică solidaritatea.

Solidaritatea cu cine? Cu cei care aruncă în eter vorbe iresponsabile iar mai apoi, când ajung să-și dea seamă că e „groasă”, se-apucă să vehiculeze tot felul de idei aiuristice, în stânga și-n dreapta, dar mai ales înspre cei față de care, nici înainte, dar nici după, nu au prea arătat semne de solidaritate reală, deși, fiind așezați la aceeași masă, ar fi avut un milion de prilejuri să o facă?!

Despre ce să vorbim atunci când, nu mai departe de anul acesta, colegii doamnei Piri&co au lansat teoria Europei „în două viteze”, determinați de faptul că, domniile lor – campioni ai „solidarității” – nu mai au răbdare ca țările foste comuniste să ajungă la același nivel de dezvoltare cu statele din nucleul „dur” al Uniunii.

Și asta în condițiile în care, acel nucleu „dur” ar fi avut toate resursele și pârghiile la îndemână pentru ca, prin solidaritate reală, să grăbească desprinderea de un trecut de care nimeni nu poate fi mțândru. Nici noi, dar nici ei!

Să fim serioși și, în același timp, să deschidem bine ochii: în Uniunea Europeană s-au aciuat o grămadă de lupi îmbrăcați în haine de… Cenușereasă.

Nu-i nimic nou în asta, o recunosc foarte mulți. Nu mai departe decât cei care au semnat – recent – documentul numit „Declarația de la Paris”, un grup numeros și extrem de reprezentativ de intelectuali, din toate domeniile și din toate țările Europei, care au lansat un apel extrem de grav la luciditate și responsabilitate.

Pentru toți: politicieni, birocrați de tot felul, personalități mai mult sau mai puțin proeminente, oameni simpli, toți cei cărora încă le pasă de ziua de mâine a Europei. O zi de mâine în care am vrea să ne regăsim tot europeni, tot prosperi, tot grijulii cu moștenirea ce ne-a fost lăsată dar și îndrăznind să ne proiectăm viitorul în dimensiunile pe care înaintașii noștri le-au gândit și desenat.

Și în care, ei da, solidaritatea să-și regăsească sensul, conturul și dimensiunea dintotdeauna: un sentiment minunat de comuniune de interese, de idei.

Un sentiment minunat și plenar asumat de toți, care să ne determine să ne ajutăm unii pe alții. Din toată inima.

Nicidecum de frica nuielei sau, și mai rău, a glonțului din gura puștii îndreptate spre noi. De alde Kati Pirii, J.K.Junker, Timermann și alții, ca ei.

Silviu Rațiu

Decembrie, 2017

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Editoriale

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare