PUNCT ŞI DE LA CAPĂT: Scrisori de departe (II)

Publicat de actualitati-arad in 17 Dec, 2009 | Parerea ta

Pe vremuri, poveştile cu stewardese înflăcărau mintea domnişoarelor de liceu, iar filmele în care apăreau fetele frumoase de la PAN – AM aveau mare trecere în rîndul tineretului înrolat în armata de uniforme vag bleu –marin, cu matricole pe post de plăcuţe de îmatriculare.

Silviu Raţiu


(Vă mai aduceţi aminte? Eram „613, de la Slavici”, iar prietenul meu era „152 ,de la Liceul german”, sau „435, de la Medie 3”… Uniforma şi uniformizarea. Armata fără chip şi fără nume a partidului.

Sinistru, ca-n filmele „cu proşti”, numai că urmele acelor ani se mai simt şi azi! Vara ne găsea întinşi pe nisipul călduţ de pe ştrand, visând cu ochii deschişi la aventuri de tot felul: să te afli în apropierea unei zeiţe coborând din înaltul cerului pe aripile mai ştiu eu cărui avion sclipind în soare, să urzeşti tot felul de aventuri, cu palmieri şi plaje însorite, ce minunăţie, ce fior….?!

Anii au mai trecut şi cu timpul am început să cred că fetele care, atunci, au apucat să-şi transforme visul în realitate au făcut un fel de contract pe viaţă cu meseria. Cum altfel să-ţi explici faptul că, mai cu seamă pe cursele transatlantice, abia de mai vezi însoţitoare de bord sub 35-40 de ani?! Nici urmă de apariţiile sclipicioase ale celor pe care le (mai) poţi vedea, din când în când pe marile ori micile ecrane, în filme siropoase care se termină întotdeauna cu happy-end.

Dar, după numai câteva minute în compania celor „reale” de la KLM, admit că deşi nu-s ele regine ale frumuseţii – sau, poate, tocmai de aceea – nu am pierdut, nici de data aceasta, nimic. Au fost acolo unde trebuie la timpul potrivit, s-au mişcat fără zgomot şi foarte eficient, au găsit răspunsul potrivit şi tocmai în limba în care le fusese adresată întrebarea. Păstrând, totuşi, nişte proporţii determinate de „naţionalitatea” companiei.

(Să nu vă spun că am avut şi surpriza ca, pe o cursă Air France, stewardesa care-mi servea cafeaua să-mi vadă revista de integrame tipărită în limba română şi să-mi zică „Vrei să vorbeşti cu un coleg care stie româneşte? Sunt sigură că o să-i facă plăcere!” Iar ca surpriza să fie completă, aveam să cunosc un marocan, crescut o vreme în Franţa, şcolit câţiva ani în România, dar mai ales în SUA, şi care s-a făcut steward din cauza iubitei – canadiană la origine şi stabilită în Elveţia. Ce mică poate fi, uneori, lumea asta largă…).

Văzându-le pe doamnele astea – nici (prea) tinere, nici (prea) frumoase şi, probabil din pricina meseriei, nici devreme acasă – şi mai ales pe cea care le era şefă – călcând cincizeci de „primăveri” binişor – nu m-am putut opri să nu mă gândesc la faptul că în foarte multe locuri din România, persoanele trecute de o anumită vârstă au fost – şi sunt, în continuare -, invitate, mai mult sau mai puţin amabil, să „iasă” din scenă. Chiar dacă ceea ce făceau ele reprezintă, încă, emblema profesiei ori a firmei din care o proastă înţelegere a nevoii de „înnoire” le-a alungat cu brutalitate. Şi cu rezultatele de-acum cunoscute. Ca să fiu sincer, m-a înfiorat isteria de acum câţiva ani (nu că acum ar fi dispărut, dar parcă ascuţişurile i s-au mai tocit) cu „generaţia expirată”. Şi nu că m-aş fi simţit vizat. Nebunia declanşată de nişte gazetari ce nu mai ştiau cum să-şi vândă produsul destul de subţirel altminteri, risca să arunce în plină „revoluţie culturală” o Românie în care respectul pentru bătrâni s-a distilat, timp de milenii, în bijuterii de înţelepciune orală şi într-o paradigmă care ne-a făcut apreciaţi inclusiv de cei care, cu ceva decenii în urmă, au aruncat pe piaţă „jucăria” cu întinerirea cu orice preţ. Mi-am pus întrebarea şi atunci, dar o repet şi acum, când citim în presă despre legea care obligă toţi – da, absolut toti – pensionarii „de stat” să-şi ia catrafusele, fie ei academicieni recunoscuţi peste tot în lume, fie medici cu experienţă şi practică ce ar putea salva (încă) multe vieţi şi aşa mai departe: chiar să nu mai fie nevoie de „bătrîni”?! Chiar să fie o iluzie postulatul după care „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”?! Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva eliberării unor fotolii plătite cu salarii astronomice şi în care stau birocraţi cocliţi care-ţi mai pun şi beţe-n roate, încercând să-şi ascundă incompetenţa. Dar atunci să facem acelaşi lucru şi cu cei care, deşi mai „verzi”, tot prin incompetenţă ne amărăsc zilele. Nu am nimic împotrivă ca tot felul de tamburi majori ridicaţi în grade doar prin simpla avansare în vârstă şi prin aplicarea unor legi rămase moştenire de pe vremea când dosarul şi apartenenţa politică îţi asigurau cariera, să fie poftiţi la plimbare. Să aplici însă regula epurării şi în domenii unde „bătrînii” înseamnă valoare, iar înlocuirea lor nu este posibilă pe termen scurt şi mediu decât cu consecinţe incalculabile, acest lucru mi se pare de neacceptat, oricare ar fi motivele invocate de cei care le-au hotărât.

Dar să revin.

La bordul cursei de Montreal, personalul companiei care răspunde şi la numele de „Royal Dutch Airlines” a confirmat faptul că este o mare mândrie dar şi responsabilitate să fii în slujba Majestăţii Sale. Chiar dacă lucrul acesta înseamnă „doar” să serveşti şi să asişti nişte călători cu care, mai mult ca sigur, te vezi o singură dată în viaţă. Important e ca aceşti pasageri să identifice în persoana ta, steward, comandant de aeronavă sau doar o însoţitoare împingând un cărucior pentru pasageri vârstnici, imaginea şi prestigiul ţării – monarhie sau ce o fi ea – pe care, în momentele şi în circumstanţele acelea, o reprezinţi. Şi iarăşi m-am oprit să mă gândesc la felul în care, de foarte multe ori, noi, românii ne raportăm – sau nu! -la chestia asta, a modului cum ne reprezentăm ţara, fie că suntem chemaţi să o facem „acasă”, fie că ne regăsim – în cele mai neaşteptate ipostaze – în afara graniţelor ei. De atâtea ori ne vedem confruntaţi cu situaţii în care, oameni de la care nu te-ai aştepta, se identifică firesc şi fără nici o emfază cu „tricolorul”, transmiţând celorlalţi un sentiment tonic de ataşament la o valoare pe care mulţi ar vrea-o demonetizată: patria.

N-aş vrea să fiu patetic dar cred că e important să o spun: patriotismul nu poate fi, nici azi, nici mâine, un concept fără valoare. Dacă n-o să mai fie „cool” să fii patriot raportat la ideea de „ţară”, ei bine, va rămâne să-şi trăieşti patriotismul „local”, sentimentul apartenenţei de locul unde ai văzut lumina zilei şi unde ţi-ar place să-ţi vezi copiii crescând, fie el şi-un cătun fără nume, cocoţat în vârf de munte.

De aceea mi se pare că ar trebui să fim mult mai sensibili la ceea ce înseamnă semnalele pe care le transmitem în calitatea pe care ne-o conferă apartenenţa de România, chiar apartenenţa de oraşul în care, pentru o vreme ori pentru totdeauna, ne este dat să trăim. Să nu ne fie indiferent că a fi „arădean”, spre o pildă, se traduce în ochii unora ca un semn onorific, ca o distincţie, ori ca un stigmat.

Cam asta am văzut, pe parcursul celor şapte ore şi un pic, cât a durat traversarea, în conduita personalului de bord al KLM, dar constatarea este la fel de valabilă pentru oricare altă companie, din cele cu care am avut ocazia să zbor în ultimii ani. Şi n-aş vrea să credeţi că a avea grijă de imaginea ţării, este doar o datorie a celor din „avanposturi”. Ori că treaba asta intră în „fişa postului” doar în domenii cu totul speciale. Aş vrea să reînvăţăm lecţia simplă dar profundă a „bunului-român-de-fiecare-zi”, obişnuit dar şi onorat să-şi iubească, mai întâi de toate, aproapele şi-n felul acesta, şi locul unde l-a aşezat Dumnezeu. Sunt sigur că lecţia asta odată transpusă într-un model de viaţă, ne-ar asigura, într-un timp nebănuit de scurt, un cu totul alt parcurs, ca naţie, într-o Europă în care cuvinte ca respect şi responsabilitate, dau consistenţă nevoii absolut omeneşti de mai bine.

Câteva vorbe despre serviciile oferite pe avion.

Vreau să vă spun că oamenii care se ocupă de pregătirea lor sunt nişte meseriaşi. Mă refer în general, nu doar la cei de la KLM.

Simţi că fiecare detaliu a făcut obiectul unor studii îndelungate, care au avut în vedere, mai întâi de toate, situaţia specială în care aceste servicii trebuie puse în practică: suspendaţi la peste 10.000 de metri deasupra oceanului, uneori în condiţii destul de neplăcute de zbor, unii cu toane, alţii cu… fiţe, toţi, dar absolut toţi, pasagerii trebuie trataţi în aşa fel încât, la plecare, să-i auzi spunând „Mulţumesc” sau, măcar să nu te blagoslovească bodogănind, iar tu să ştii că bodogăneala e, chiar şi un pic, îndreptaţită.

Atât „snacks”-urile, cât şi prânzul au fost gustoase. Chiar dacă masa de prânz a cuprins de acum anecdoticele două feluri de mîncare: ”chicken or pasta”. Ceea ce le-a făcut speciale au fost condimentele cu textură şi arome asiatice, dar şi felul în care a fost prezentate, ţinând cont, repet, de condiţiile în care eşti nevoit să serveşti masa 😮 măsuţă fatalmente redusă ca dimensiuni şi coatele mereu ameninţătoare ale vecinului de scaun, care are şi el dreptul, ca şi tine, să mănînce… (Asta, desigur, dacă nu cumva eşti mai cu dare de mână şi te poţi tolăni în fotoliile extrem de confortabile, luxoase chiar, de la clasa „bussines”, dar asta e o altă poveste cu ceva zerouri în plus în contul din bancă.)

Am gustat un vin roşu sec adus tocmai din Chile şi vreau să vă spun că a fost bun. Ca şi băuturile răcoritoare servite fără nici o restricţie, pe toată durata zborului. Cafeaua – ca mai peste tot în cursele cu care am mai zburat – a avut un gust pronunţat de „ness”, dar lucrul acesta poate avea explicaţii ce ţin de procesul de pregătire şi, mai ales, de depozitare la bordul avionului.

Fireşte, după ce ai avut parte de un prânz gustos, priveşti lucrurile cu alţi ochi. Aşa şi cu programele de divertisment. În spătarul fiecărui scaun au fost montate ecrane de mărimea unor minitelevizoare de pe vremuri, iar în mînerul scaunului, un remote – sau telecomandă, dacă vreţi – cu care îţi asiguri accesul la oferta generoasă de programe pe care le-am putut vedea ori numai auzi, cât timp a durat călătoria. Sau îţi poţi suna, tot cu „telecomanda”, prietenii,familia, printr-o reţea telefonică via satelit – serviciu relativ recent introdus, în această formă, de multe companii. Desigur, distracţia costă şi încă nu puţin dar, iarăşi, ai ocazia să-ţi informezi prietenii „ştii,dragă, sunt aproape de New York, închipuie-ţi, e cald aicea sus… vezi să nu uiţi să arunci gunoiul şi să baţi covoarele pe cînd vin….”.

O mulţime de filme – unele foarte proaspete, pentru toate vârstele şi gusturile – diverse programe TV (călătorii, sport, culturale), jocuri de tot felul, inclusiv o partidă de şah cu …Garry Kasparov, dar nu mă întrebaţi cum ar fi urmat să se deruleze ea – şi chiar un program de învăţare de limbi străine.

Faptul că nu mai eşti nevoit să urmăreşti programele unice ce rulează pe ecranele atârnate printre rndurile de scaune şi că-ţi poţi alcătui un program personalizat, sau poţi decide doar să asculţi o muzică bună, la cască, ei bine, toate acestea constituie dovezi că fiecare pasager este privit şi apreciat ca o individualitate preţioasă. Nu eşti doar „unul din cei mulţi” ci, eşti acel „unul” de care compania ţine cont şi pe care-l respectă, pentru că, uneori,de acest „unu” depind o grămadă de alte lucruri nemaipomenit de importante. (Să-ţi pese că munca ta are valoare şi nu doar să semnezi condica, să vrei să-ţi găseşti împlinirea nu doar atunci când semnezi statul de plată, ci şi atunci când desluşeşti recunoştinţa, chiar nerostită, a celorlalţi – sunt tot atâtea repere pe care n-ar strica să ni le desenăm cu rigoare şi dedicare, în ceea ce ne propunem să facem.

Ca români pentru români, dar şi ca români pentru cei în a căror familie ne-am înscris numele şi alături de care vrem să putem sta „la masă” de acum înainte, ca rude de rang egal).

Ne-am bucurat foarte tare când, ajunşi în apropierea Montrealului, am dat cu ochii de zăpada care acoperise oraşul, pentru prima oară în iarna aceasta, cu doar cîteva zile în urmă. Dar ce zăpadă!?

Apoi, am zărit primele amenajări ale Aeroportului „Pierre Elliot Trudeau” şi ne-am frecat la ochi: nici urmă de zăpadă pe pistele de aterizare şi pe căile de acces. Un furnicar cu care, de acum, ne-am obişnuit, de maşini, utilaje şi oameni muncind simplu şi aplicat, fără nimic spectaculos, a deschis în câteva ore, toate pistele şi căile de acces, astfel că traficul nu a fost tulburat de nici un fel.

Şi aterizarea care a smuls, iarăşi, ca de atâtea ori, ropote de aplauze din partea celor care ne aflam la bord.

„Doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la Montreal! Ora locală este 15.40, temperatura la sol este de zero grade Celsius, cerul este uşor acoperit de nori şi pentru mâine se aşteaptă zăpadă. Vă dorim un sejur plăcut şi vă mulţumim că aţi ales să zburaţi cu noi. La revedere!” .

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20
reduceriturism.ro

Mai multe din Editoriale

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare