Ziarul electronic al arădenilor

Ochiul de verde: Casa cu bec roşu

Asta le mai lipseşte. La intrarea în oricare din sediile UDMR. De pretutindeni. Când a fost înfiinţată, ni s-a spus că dumneaei, Uniunea, va fi un fel de şcoală de dans şi bune maniere. Cultură cu ştaif, nimic de zis.

Nici nu s-a uscat bine cerneala pe ucazul de înfiinţare că şi-au şi ridicat jupoanele-n cap. Politică! Ce cultură, frate? Şi tot cu ştaif. Lume bună, la costum şi cravată, mesaj elevat. Ne venea să ne ascundem prin păpuşoi de ruşine. Ei, coeziune şi meserie, pumn de semigreu înfăşurat în mânuşiţe din dantelă. Noi, izmenari căznindu-ne să pritocim, certându-ne mereu, ca la uşa cortului, de-o coaliţie, o alianţă ceva, cât doar – doar să trecem de 50 la sută plus 1.

După o vreme şi-au luat inima-n dinţi şi au bătut la uşă. Clipind mieros de sub obrazul gros, pudrat abundent, au gângurit vajnicilor purtători de insigne cu trandafiri (unul sau trei, după cum se nimerea), săgeţi răsucindu-se după cum bătea vântul, ochi loviţi de cataractă şi ce-or mai fi fost: ”Vino, sunt fierbinte…”. Atât de fierbinte cât să se culce cu cine-o veni iar uneori, chiar în grup. Ba social democraţi… cu faţă umană, ba ţărănişti căutându-şi cupoanele de pensie prin buzunarele găurite iar mai nou,”populari” cu jiletcă portocalie.

Ca să le fie bine, au închis ochii şi au făcut frumos, indiferent cu cine-au tăvălit aşternutul parlamentarismului dâmboviţean. Până ce şi-au atins scopul: au provocat adicţie. Încet-încet, nici unii, nici ceilalţi, n-au mai putut trăi fără ei. Cum-necum, de două decenii şi-un pic, nici o plămădeală politică românească n-a reuşit să adune de o majoritate parlamentară fără tot mai planturoasa matroană.

Preţul, plătit de fiecare dată, cu vârf şi-ndesat. Când „înainte”, când „în timp ce…”.

Ce mai contează că cei în numele cărora au iniţiat balul n-au primit, niciodată, mai mult decât oricare alt locuitor al României, cât s-or fi dat ei de ceasul morţii că se jertfesc pentru cauză?!

Ce-a fost de încasat – şi vezi că a fost, Doamne cât a fost! – au încasat ei. Fără ruşine. Numai dacă te uiţi la cum au pelegit ditamai pădurile din Harghita şi dacă-ncerci să vezi pe unde se mai ascunde Cultura naţională şi-i de ajuns!

Acum, li s-a făcut şi de nazuri. Vezi bine, le-a cam trecut vremea – riscurile meseriei, ce să zic – au început să se zbârcească, le cad şi dinţii, dar ei ştiu că mai au vreo doi-trei tromfi. Mici, dar totuşi, tromfi. Şi-atunci, ca se apropie spartul târgului şi nu mai merge cum mergea, tromful e tromf, ifosele prelucrate cu fineţe, ţoale aduse din import-vest, hai că poate mai merge. Ne scăpăm şi de popa care ne mai dădea câte-un bobârnac şi uite că, se pare, mai merge. Băieţii cu papion portocaliu (dar cu izmene cu şiret), refuzaţi pe la alte porţi, mai ciocănesc la ceas de seară la uşa mereu întredeschisă. Şi ceasul lor ticăie – şi încă rău de tot – măcar s-o mai tragă până-n vară.

Nu-i vorbă, ei tot cu ifose – că n-ar mai vrea, că e curent şi că le e dor de toatele dar iaca, mai făcură de-un dezmăţ. De data asta cu Medicina şi cu ceva şcoală de moaşe, la Târgu Mureş. Nu-i vorbă, or să aibă nevoie şi de unii şi de altele. La cât au tot… dansat.

Şi-n vreme ce ei îşi mai dreg sulimanul de pe obraz, becul roşu de la poartă, pâlpâie, ruşinat parcă.

Doar el.

Geo R. Gică

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.