O întâmplare tristă şi nu numai

Publicat de actualitati-arad in 21 Jul, 2017 | Parerea ta

O după amiază de iulie, într-o bibliotecă publică dintr-un oraş american. În sala destinată activităţilor pentru copii – o treabă obişnuită aici, mai ales în lunile de vară – un grup masiv aşteaptă începerea activităţii. Cei mai mulţi, de vârste până în 5 ani.

Se întâmplă tot felul de lucruri, care mai de care mai atractive. Numai să fii atent la indicaţiile celor două doamne care conduc programul.

Timpul trece repede. Pentru unii, la fel trece şi răbdarea. E şi plictiseala un lucru ce ţine de firea omului, chiar şi la vârsta aceasta.

La un moment dat, unul dintre ei, dă să se răsucească pe scaun şi, din prea mare elan, cade cu scaun cu tot, pe spate. Căzătura pare destul de serioasă.

De aici, ţipete, plâns, sperietură mare.

Cei din jur – copii, părinţi, însoţitori – se opresc preţ de câteva secunde, dar rămân pasivi, lăsându-l pe cel căzut să plângă, mă rog, să ţipe cât poate el de tare.

Te-ai aştepta să-i sară cineva în ajutor, să încerce să-l liniştească, să ceară ajutor. Ceva, măcar aşa de faţadă. Nimic.

Într-un tâziu, apare mămica, îşi ia copilul în braţe –mi se pare ciudat că nu spune nici un cuvânt – şi lucrurile reintră în normal. Într-o linişte care mie mi se pare oricum, numai normală, nu.

Chiar aşa, cum adică să fie normal? – îmi vine să zic şi-mi aduc aminte că, într-o situaţie similară, acum câţiva ani, copilul rănit – un altul evident, dar tot într-un orăşel american – a devenit instantaneu subiectul unei agitaţii generată de dorinţa vădită a tuturor de a-i fi de ajutor, de a-l calma, de a-i da, la nevoie, primul ajutor. De a alerta Salvarea, pompierii, oricine ar fi, numai să vină cineva în ajutor!

Cum s-au putut schimba lucrurile?

Simplu, îmi spune cineva care a urmărit scena, stând, la fel de detaşat, alături de mine. A intervenit şi în acest domeniu, stupizenia de „nouă corectitudine politică”. Da, stupizenie, dar cui să-i mai pese?

S-a întâmplat că, o dată, un copil a căzut, ca şi acum, în timp ce se juca într-un loc de joacă plin de băieţi şi fete de vârsta lui. Tărăboi mare, zgârieturi, ba chiar şi o rană deschisă, sângerând abundent, pe un obraz.

Ceilalţi copii s-au repezit să-l ajute pe cel căzut. Au început să strige după ajutor, au încercat să-l ridice de jos, i-au adresat încurajări, i-au şters lacrimile de pe obraji, ce mai, chestii de copii inocenţi în inima cărora numai ce s-a trezit sentimentul de solidaritate cu cel aflat în suferinţă.

Numai că, odată apăruţi părinţii celui accidentat şi au început acuzaţiile: „Voi l-aţi împins să cadă! Din cauza voastră copilul nostru este rănit rău şi va rămâne cu o cicatrice pe faţă pentru toată viaţa! Este sigur că de aia v-aţi agitat cu toţii, ca să încercaţi să scăpaţi voi, să aruncaţi vina pe fiul nostru! Numai careva dintre voi putea să facă asta. Nişte derbedei! O să ne anunţăm avocatul, o să vedeţi voi!”.

Şi, ce să vezi, a urmat cu adevărat, un ditamai procesul, avocatul şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat, tevatură mare, radio, televiziuni, tot tacâmul, până în clipa în care, băieţelul rănit a fost chemat la bară ca să depună mărturie în propria cauză, împotriva celor pe care părinţii lui i-au învinuit de toate relele din lume. Cerându-le, bun înţeles, nişte despăgubiri astronomice.

În final, după audierea băiatului accidentat, lucrurile s-au terminat cu bine pentru cei chemaţi în judecată. Chiar rănit, băieţelul şi-a păstrat curăţenia sufletească, dând peste cap planul mârşav al părinţilor.

Judecătorul a închis dosarul dar, procesul ajungând să facă prima pagină în multe ziare din America, încet-încet, s-a ajuns la ceea ce am avut eu ocazia să văd: nimeni nu mai riscă, nimeni nu mai are chef să fie târât prin tribunale pentru a fi avut proasta inspiraţie de a sări în ajutorul cuiva!

Am plecat din locul acela cu gustul celui căruia i s-a servit o mâncare pe cale de a se altera şi m-am tot întrebat cum de s-a putut ajunge până aici? În numele căror „principii” de conduită, a cărei „filozofii” de viaţă?

Care viaţă, a venit următoarea întrebare, căci o viaţă în care se pot petrece lucruri de acest fel, cu copii despre care ne plăcea, până mai ieri, să credem că sunt întruchiparea inocenţei şi a elanurilor de nestăvilit de dragoste şi ataşament pentru cei din jur şi mai ales pentru cei de o vârstă cu ei, nu prea mai are nici un sens.

Dacă de pe acum, când ai putea zice că abia ce-au ieşit din scutece, copiii au fost forţaţi să dezvolte manifestări de cinism şi de meschinărie, adânc pătrunse în fibra lor morală – nici unul dintre ei nu a manifestat nici cel mai mic îndemn de a sări în ajutorul celui ce căzuse de pe scaun, a fost atâta blazare acolo cât nu-mi puteam imagina că voi vedea vreodată! – atunci ce ne mai rămîne pentru când ei vor ajunge la vârsta deplinei maturităţi?!

Îmi aduc aminte că mă aflu în ţara unde a luat naştere – şi a ajuns pe culmi nebănuite – „corectitudinea politică”, cu toate dezmembrămintele ei funeste şi brusc, mi se face dor de acasă, unde lucrurile se mişcă într-o cu totul altă dimensiune.

Deocamdată.

Silviu Rațiu

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20
reduceriturism.ro

Mai multe din RO - vigneta

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare