Ziarul electronic al arădenilor

Nu există „nu se poate”!

logope2Pe R. l-am cunoscut într-o secție de recuperare a unui spital; avea 19 ani și suferise un politraumatism, prin cădere de la etajul 6, fără vreun punct de spriijn, în scara blocului unde locuia…

Ca într-un film, nu a murit fiindcă un vecin leneș nu a dus sacul cu gunoi în ghenă, ci îl lăsase undeva… undeva unde, în cădere, R. a nimerit cu capul. Tatăl lui îmi povestește că, din cauza izbiturii puternice, hainele crăpaseră…

Vorbiseră cu 20 de minute în urmă, spunându-i fiului său să se ducă acasă. Ulterior, în spital, când s-a uitat în telefonul lui R., numărul îi era înregistrat ca „Treci Acasă”.

Au urmat două luni de comă, când medicii nu îi dădeau nicio șansă. La un moment dat l-au externat pentru a muri acasă.

Dar, R. s-a încăpățânat să trăiască, ajutat de tată, de soră și de fratele lui. Împreună au luptat pentru viață; o viață grea, umbrită de diagnosticul de tetrapareză spastică.

Au aflat de mine și m-au rugat să îl văd și să îl ajut să vorbească din nou. Am găsit un copil imobilizat, căruia îi străluceau ochii, dar care nu scotea niciun sunet… un suflet prizonier în propriul corp.

L-am rugat să îmi răspundă la întrebări clipind, era singura modalitate de comunicare. Recunosc, îmi era teamă, îmi era milă – și nu am voie să arăt ce simt.

Am început să spun bancuri pentru a-i vedea reacția – a râs; râsul este reacția la o situație absurdă, înseamnă că pacientul face anumite corelații, arată un nivel cognitiv.

Am făcut o înțelegere cu familia: dacă în două luni nu avem niciun rezultat, mă retrag – au fost de acord. Mai chemaseră o logopedă înaintea mea, care îi ceruse să spună „mama”, „tata” etc; și, fiindcă tânărul nu avea cum să pronunțe, specialistul a dat verdictul în auzul tuturor: „Nu va mai vorbi niciodată!”.

Experiența m-a învățat că nu există „niciodată”, după cum nu există nici „cu siguranță”; în schimb, „facem tot ce se poate” este valabil întotdeauna, cu condiția să fie pus în aplicare și nu lăsat doar la nivel de expresie. Iar pentru pacienții mei nu există „nu se poate”…

R. nu avea cum să articuleze, pentru că întreaga musculatură, inclusiv musculatura feței, era spastică. Astfel încât am lucrat, pentru început, la decontractarea mușchilor obrajilor, buzelor, limbii.

Nu voi intra în amănunte, pot spune doar că nu este ușor de suportat pentru pacient; este obositor, enervant, plictisitor…

Exerciții strict pe mușchi, apoi exerciții respiratorii, fiindcă diafragma trebuia să își recapete capacitatea de funcționare și flexibilitatea.

Diafragma este implicată în actul vorbirii prin mișcarea realizată când respirăm: vorbim numai pe expir, dacă am vorbi când inspirăm nu s-ar mai întelege mare lucru. O diafragmă rigidă determină o respirație superficială; pentru dobândirea unei voci de calitate este nevoie de o cantitate suficientă de aer şi de o respiraţie corectă. Dar, fără întrunirea acestor cerinţe, vocea va fi stinsă, iar expunerea, sacadată.

Au început să apară rezultatele, încet-încet, R. își controla tot mai bine mușchii. Fiecare nouă mișcare pe care o făcea singur era un progres, fiecare progres era suportul și punctul de pornire al unor alte mișcări; cu toții vedeam cum situația se schimba în bine.

Am trecut apoi la sunete – la început șoptite – iar în acest timp exercițiile respiratorii continuau. După sunete – silabe… silabe de două sunete, de trei sunete… apoi cuvinte.

Uneori R. mă ura pentru câteva momente, vedeam cum i se schimba privirea… obosea, era sătul de programul draconic căruia era supus; avea orteze la mâini și la picioare, avea dureri… și era un copil.

Era dus dintr-un spital în altul, dintr-o secție de recuperare în alta, deoarece locurile în spitale fiind limitate și pacienții numeroși, timpul de internare într-o secție este limitat.

De câteva ori m-a mușcat în timp ce eram cu degetele în gura lui, stimulând mușchii pentru a-i antrena în pronunția anumitor sunete – asta spre amuzamentul celorlalți pacienți din salon, distrați de ceea ce mi se întâmpla.

Încet-încet, datorită kinetoterapiei, membrele deveneau tot mai puțin rigide și a reușit să își folosească mâinile; încet-încet a progresat și, într-o zi, când am ajuns la spital, era pe hol, însoțit de tatăl lui – învăța să meargă cu cadrul.

Nu am văzut de multe ori o familie atât de unită! Tatăl a renuntat la serviciu, deoarece R. avea nevoie de asistență non-stop, iar frații lui au preluat sarcina întreținerii și și-au asumat cheltuielile (imense!).

Tatăl a respectat consemnul de a-l forța să articuleze cuvintele recuperate, și de a nu mai accepta limbajul mimico-gestual (de exemplu „apă” când îi era sete). Primul cuvant dificil a fost „plouă” și pronunția lui corecta a adus lacrimi de fericire în ochii copilului; o altă mare surpriză a fost la finalul unei ședințe, când m-am ridicat să plec și i-am spus „La revedere”, R. mi-a răspuns clar „Saru’mâna”…

Într-o zi m-a sunat tatăl lui și m-am speriat la început, fiindcă avea vocea în lacrimi: R. rostise, pentru prima dată după luni de zile, o propoziție întreagă. Nu pot să descriu ce simți în acele momente… bucurie, emoție, împlinire… dar toate primite cadou de undeva, mai presus de mine.

Nu voi putea niciodata să îmi arog vreun merit, este întru totul meritul lui R. și a familiei care l-a susținut împotriva medicilor, împotriva unor diagnostice implacabile, împotriva sortii…

Scris-cititul se păstrase, iar tânărul a ținut legătura cu prietenii lui prin rețele de socializare. Am păstrat legătura o perioadă, apoi viața alertă ne-a îndepărtat… până anul acesta, când am primit un telefon… de la R., să îmi spună „La mulți ani!” Are 26 de ani, merge și vorbeste.

Îi mulțumesc că m-a adus în preajma lui, îi multumesc pentru tot ce am învățat de la el despre frustrare, despre luptă și încredere!

Ștefania Budacu,

Logoped-Psihoterapeut

Arad

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *