Monografii: „Zilierul“ învățătorului Iosif Țiucra de la Bârsa

Publicat de actualitati-arad in 07 Oct, 2017 | Parerea ta

Pus în circulaţie de urmaşii familiei Ţiucra, în forma sa prescurtată, abia în urmă cu un deceniu, „Diariul”, cum îi plăcea învăţătorului român din Bârsa să-l numească, reprezintă unul dintre cele mai vechi jurnale ale unui dascăl român de la sat, cunoscute în zona Aradului.

Întins pe o durată de 29 de ani, în care însemnările zilnice trec cu uşurinţă de la probleme personale şi de la cronica de familie la „întâmplările” din sat şi la consemnarea unor date istorice, economice, şcolare şi culturale locale, jurnalul se transformă, pe durată lungă, într-o adevărată cronică locală, povestită, aşa cum a fost văzută şi trăită din interior, de una din intelighenţiile satului.

Cu rădăcinile adânc înfipte în „tina” locului în care s-a născut, după cum ne dovedesc preocupările sale gospodăreşti, dar şcolit la Preparandia din Arad, care va produce, în epoca de naştere a naţionalismelor în Imperiu, prima serie de intelectuali români de ţară din Banat şi Ungaria, Iosif Ţiucra se simte şi el obligat, văzând puţinătatea istoricilor români, să-şi mai lase treburile de zi cu zi şi să se implice în scrierea istoriei neamului: „Se pare că pe naţiunea Română o blastamatu ca se remana uitate în eternu, puţini istorici au scrisu… Eu incă vreu aci scrie cate ceva din celea audite de la Parinţii şi Moşii miei şi din celea la care eu însumi amu fostu ca marturie… le-am inşiratu aici in randu camu Istorică după puţina mea pricepere… Fiinduca nu amu avutu acea norocire a inveţia şcoli mai inalte, aci după prostia mea scriu… să remana ceva şi de la mine scrisu”.

Începe să scrie în 1846, după moartea tatălui său, când devine capul familiei („fiind eu însum de sinem stăpânitor“), şi învăţător titular în Bârsa, adică o persoană publică în sat.

Totuşi poziţia periferică a locului în care a trăit acest cărturar de ţară, pentru care centrul lumii era Buteniul, unde se adunau intelighenţiile zonei la alegerile de „Ablegaţi dietali”, la şedinţele „înveţiatoreşti“ şi la adunările protopopiale, departe de Arad, la care se ajungea doar cu diligenţa, şi de toate celelalte oraşe, unde exista o viaţă politică şi culturală, nu i-a îngăduit să scrie opera pe care şi-ar fi dorit-o la cei 27 de ani, pe când începea să-şi redacteze „Diariul“ sau „Zilierul”.

Chiar dacă a ştiut, despre ce ar fi trebuit să scrie, şi a avut fixate aspectele pe care dorea să le urmărească cu consecvenţă, perspectiva de abordare a fost, cum vom vedea, una joasă, plină de amănunte locale.

Cât priveşte implicarea sa în evenimentele la care se referă, este greu de stabilit fiindcă atunci când a fost vorba de politică, Iosif Ţiucra a fost în consemnările sale extrem pe prudent.

Chiar dacă a scris cu admiraţie despre Iancu Huneade, „român de viţă” care „în 1435 bate pe turci cu desăvârşire lângă Belgrad”, sau i-a prezentat pe turci ca pe unii care „domneau şi beleau ţara“, când s-a referit la Ţara Românească, a evitat să facă caz de românism în paginile jurnalului, la fel cum a evitat să pună situaţia românilor din Ungaria pe seama ungurilor.

Când a relatat evenimentele care au avut loc în zonă, în timpul Revoluţiei din 1848-1849, a părut mai puţin interesat de aspectul politic, cât de ceea ce s-a întâmplat concret.

A descris ceea ce a văzut cu ochii lui, aproape filmic. Fără părtinire, fără implicare, de parcă ar fi fost necazul altora: „În finea primăverii s-a început revoluţie, mai întii cu sârbii în Banat, apoi mai după aceea cu Horveţii, spre toamnă se răsculară şi moţii în Ardeal sub conductorele lor, Iancu”.

Totuşi, în 1869, se duce împreună cu Zaharia Halic şi Antilofie Ţiucra, preoţii din sat, la Gurahonţ, ca să participe la dezvelirea monumentului lui Ioan Buteanu, „martiriul pe care în 1849 aici l-au spânzurat ungurii într-o salcă”.

Încercând să evaluăm, din jurnal, gradul de informare al învăţătorului asupra evenimentelor la care se referă, constatăm că nici una din notaţii nu menţionează lecturile cotidiene, încât e greu să apreciem dacă a fost abonat la ziare sau dacă a avut o bibliotecă şi ce cărţi au existat în ea.

Faptul că până în 1851 a trăit în casa bătrânească, formată doar dintr-o cameră şi din tindă şi că în acest spaţiu locuiau el, soţia şi cei trei copii, nu ne permite să vorbim despre o posibilă bibliotecă în sens modern.

Şi totuşi, în anul 1857, referindu-se la o previziune, ce anunţa căderea unui meteorit pe pământ, el notează „prin toate foile, mai vârtos germane, ba încă şi o broşură spun că pe pământ se va face ceva strămutare la 1 iunie prin o stea cazândă, şi oamenii cei slabi de înger cred şi aşteaptă cu mare groază ziua de astăzi”, semn că era într-o oarecare măsură informat despre ceea ce scriau ziarele vremii.

De asemenea, după cum singur mărturiseşte, în mica introducere pe care o face la jurnal, cunoştea scrierile mai importante ale ardelenilor, cum ar fi istoria lui Papiu Ilarian şi lucrările lui Petru Maior. Pe acesta din urmă îl preţuia în mod deosebit, considerându-l ca fiind „unu trimisu de Dumnedeu spre a descepta în Romanu conoascerea de sine”.

La fel de familiară i-a fost şi Gazeta de Transilvania. Toate aceste scrieri contribuiau, potrivit învăţătorului din Bârsa, la cunoaşterea românilor („să vedemu că există şi Romanulu ca Romanu în lume”).

În sfârşit, un indiciu că, după terminarea Preparandiei, Iosif Ţiucra a continuat să fie la curent cu viaţa culturală românească din Imperiu este şi menţiunea din anul 1861 privind apartiţiei la Pesta, a revistelor „Tuti fruti“ şi „Concordia“ iar la Sibiu a foii „Amiculu şcoalei” şi a calendariului „Amiculu poporului”.

Cunoştinţele sale de istorie universală au fost însă mai slabe. Multe date, pe care le introduce în cronologia din forma prescurtată a jurnalului, se dovedesc eronate iar comentariile fanteziste, încât informaţia trebuie preluată cu prudenţă.

Compensează în schimb cu mulţimea datelor meteorologice şi economice, pe care le prezintă în strânsă corelaţie, încât ne oferă o panoramă amplă asupra evoluţiei satului şi implicit al zonei în contextul climatologiei central-europene.

Aceast orizont intelectual, propriu majorităţii dascălilor români de ţară în veacul al XIX-lea, este completat de o experienţă ţărănească a muncii de zi cu zi şi de autoritatea sa în sat, care garantează veridicitatea datelor locale consemnate.

Daca ar fi să-l caracterizăm am putea spune, folosindu-i propriile cuvinte, că în satul său, Iosif Ţiucra a fost un om şcolit, un bun gospodar şi un „om de onoare”.

Cu toată truda sa de a ne lăsa o mărturie fidelă a timpului şi a lumii în care a trăit, prin pierderea mai multor caiete după moartea sa, conţinutul integral al Jurnalului va rămâne necunoscut.

Faptul că o parte din informaţie s-a salvat, în forma prescurtată a jurnalului, a fost tot meritul dascălului din Bârsa.

După schimbarea oficială a alfabetului chirilic cu cel latin, gândul că urmaşii nu-i vor mai putea citi lucrarea – fiindcă în fond oricât de personale ar fi jurnalele, toţi autorii, din cele mai vechi timpuri până azi, le scriu ca să fie citite – îl face pe Iosif Ţiucra, în 1874, pe când împlinea 56 de ani, să se hotărască să transcrie cu alfabet latin numeroasele caiete redactate în chirilică.

Cum obişnuia să scrie „mai mult noaptea“, iar vederea îi slăbise după o boală, transcrierea tuturor paginilor adunate în cei 29 de ani s-a dovedit imposibilă, aşa că se decide ca, din toate „diarele“, să scrie o variantă prescurtată, pe ani, în care să „pună pe scurt cele mai urgente întâmplări”.

Fiind bolnav, lucrează în mare grabă, de teamă că va muri înainte de a isprăvi treaba. Încheie scrisul în 8 martie 1875 „sera la 10 ore” cu semntimentul că s-a eliberat de o povară şi că datoria odată făcută de acum poate muri liniştit.

Manuscrisul redactat cu litere latine şi intitulat „Marturia tempului“ a fost păstrat cu sfinţenie în Bârsa mai bine de 100 de ani, fiind atestat, prin anii 1942 – 43, în lada de zestre a lui Ţiucra Ioan, cunoscut în familie ca „mătuşoiu Ionuţ”.

Unul dintre motivele acestei griji faţă de manuscris a fost blestemul scris de Iosif Ţiucra la sfârşit: „Şi fie afurisitu de Dumnedieu cine va strica acesta carte”, blestem obişnuit în veacurile trecut, şi care a salvat, în timp, multe cărţi vechi româneşti de la furturi sau vânzări.

Supravieţuind aşadar sub protecţia blestemului până azi, „Marturia tempului“ a intrat după 1991 în atenţia cercetătorilor, care, în diferite ocazii au făcut referiri la el, fără să-l fi tratat însă ca pe o lucrare în sine, de memorealistică rurală.

Privit ca un întreg, ca o sumă de însemnări zilnice ale unui martor la evenimentele din sat, jurnalul musteşte de informaţie, permiţându-ne să descoperim în acest mozaic de date, o lume periferică, patriarhală, aproape neclintită în imobilismul unor tradiţii conservate pe durată lungă, o lume ignorată de marea istorie, dar care se dovedeşte vie şi plină de parfum. Perspectiva de abordare a lucrurilor este una dinspre interior spre exterior, valorile ordonându-se în raport cu satul.

Din perspectiva cercetărilor contemporane, jurnalul reprezintă o sursă alternativă de informaţie, venind în completarea documentului oficial, de arhivă.

Ca mod de organizare manuscrisul din 1875 cuprinde 3 capitole: o istorie a familiei, cu o încercare de genealogie; o cronologie, care imită modelul vechilor cronografe româneşti, şi care se întinde de la „Facerea lumii şi a lui Adam” (anul 5508 înainte de Cristos) până în 1845, la moartea tatălui autorului; jurnalul propriu-zis, pe ani.

Cele trei părţi formează un întreg, care se completează reciproc, lucru ce îi permite autorului să coboare în timp, spre începutul satului şi a familiei.

Cronica familiei, intitulată după modelul vechilor scrieri „Despre familia noastră a Ţiucreştilor” utilizează în bună parte tradiţia, adică ceea ce se ştia în casă, din bătrâni. Povestea s-a transmis pe cale orală, întreagă.

Textul începe direct cu originea familiei, considerată ca fiind cea mai importantă pentru urmaşi: „Familia noastră îşi trage originea din Ţara Românească. Pe la 1717 erau mari tulburări acolo pentru alegerea de Domn. Unii boieri doreau pe unul, alţii pe altul iar Poarta otomană le trimite pe alticineva şi astfel era continu neînţelegeri şi vrajbă. Mulţi îşi lăsară locurile strămoşeşti şi trecură în ţările vecine, mai ales boierii şi preoţii, cari pentru că se amestecau în treburile politice aveau mult de suferit.”

Aşadar, unul din cei care se bejenesc trecând munţii în Ardeal este şi strămoşul Ţiucreştilor, popa Petre Dimitrescu din părţile Giurgiului. Aici însă nu rămâne prea mult, fiind – ca preot ortodox – persecutat „de calvini, de uniţi şi de catolici”. Aşadar „îşi ia lumea în cap”, după cum scrie Iosif Ţiucra, şi auzind că în Ţara Ungurească sunt români şi că preoţii sunt mai liniştiţi, trece vama pe la Hălmagiu şi în anul 1718 se aşează în satul Lunca, lângă Vaşcău (Bihor).

Dar ciuma şi foametea ce bântuie zona, îl fac pe popa Pătruţ să plece şi din acest loc.

De data aceasta trece „peste codru“ în părţile arădene „unde auzise că ar fi pământ mai bun şi toate mai ieftine’’.

Coboară dinspre Moneasa spre şes, şi după ce trece Crişul cu luntrea, se stabileşte în Berza (vechea denumire a localităţii Bârsa), unde era lipsă de preot. Conscrierea din 1721 îl găseşte aici, şi cu această ocazie, din motive necunoascute, familia îşi schimbă numele, luându-l pe cel de fată al preotesei, adică Ţiucra.

Popa Pătruţ, cum i se spunea, o avut un singur copil, pe Georgie, pe care, atunci când i-a venit vremea, l-a sfătuit să meargă să se sfinţeacă de preot în Ţara Românească: „Du-te fiule în Ţara noastră, ia-ţi merinde în desagi, încalecă calul şi treci sa te sfinţească di preot, dar întoarce-te îndărăpt, vino aici pentru că sînt locuri mai scutite de războaie şi nu eşti în mijlocul Domnilor şi boierilor făţarnici, sălăşluieşte-te aici ca nu sînt oameni răi”.

Urmând sfatul tatălui său, tânărul Georgie pleacă la Bucureşti la Mitropolie unde „a fost primit la seminariu pe 6 septembrie şi după şase săptămâni, într-o vineri s-a sfinţit de ipodiacon, sâmbătă de diacon şi duminică de preot”.

sursa: Ioan Godea – Bârsa, comuna din Țara Zărandului, Editura Mirador, 2012

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare