Monografii: Plutaşii din Micălaca

Publicat de actualitati-arad in 06 Aug, 2016 | Parerea ta

arad-300x1701111Cercetând documentele păstrate la Arhivele Statului din Arad, istoricii şi cercetătorii arădeni Mircea Timbus şi Ioan Popovici au întocmit un studiu privind intitulat „Documente inedite despre navigaţia pe Mureş”, care scoate în evidenţă principala activitate a micălăcenilor, plutăritul.

Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, documentele relevă acţiunile întreprinse de autoritatea comitatului Arad în vederea curăţirii albiei râului Mureş, de copaci şi mărăciniş, cu scopul de a deschide drum, pe luciul apei, la început plutelor încărcate cu sare. (…)

Faptul că plutăritul pe Mureş devenise, în perimetrul arădean şi, mai ales pentru locuitorii din Micălaca, o ramură distinctă de activitate o confirmă, pe de o parte, nevoia recrutării unui apreciabil număr de plutaşi pentru transportul sării, cum rezultă dintr-un ordin al autorităţilor administrative superioare, din septembrie 1810.

Istoricul maghiar Somogy Gyula menţionează că „în anul 1810, când Statul îşi transporta sarea cu luntrile sale, din Micălaca şi-a angajat mulţi luntraşi. Le-a dat de-a lungul drumului de ţară, în ordine, locuri de case, păşune din pusta Zimandului, ba încă i-a scutit şi de serviciul militar. Pe casele luntraşilor era zugrăvită, ca emblemă, câte o luntre. În astfel de casă, nici primarul, nici militarii, nu aveau ce căuta. Conducătorul luntraşilor era caporal. În cauze mai însemnate căpitanul districtual judeca asupra lor. Astfel se bucurau de oarecare libertate, pe cuprinsul comitatului. Mai târziu Statul a dat în arendă transportarea sării, atunci libertăţile lor au încetat şi încetul cu încetul au ajuns soarta iobagilor de mai înainte”.

În acel an, în luna septembrie, autorităţile arădene emit şi un regulament de navigaţie pe râul Mureş. Documentul, bogat în informaţii, stabileşte la 700 numărul plutaşilor aflaţi în slujba statului. Ei erau recrutaţi dintre jeleri şi iobagi cu ¼, cel mult ½ de sesie, care locuiau în apropierea Mureşului, astfel că locuitorii din Micălaca erau favorizaţi în acest sens.

Plutaşii angajaţi se bucurau şi de unele privilegii, cum ar fi scutirea de prestaţii urbariale, de robotă, de obligaţia de a participa la transporturile publice, de a asigura încartiruirea trupelor imperiale etc.

Ca semn distinctiv, profesia luntraşilor era evidenţiată printr-o scândură de lemn atârnată pe frontispiciul casei acestuia, având inscripţionată imaginea unei corăbii.

Din nefericire, până în prezent n-am reuşit să descoperim nici o astfel de scândură, mai ales datorită inundaţiilor catastrofale din anul 1932, când s-au prăpădit majoritatea caselor vechi din Micãlaca.

Luntraşii se subordonau autorităţilor administrative şi oficialilor domeniului cameral, însă aveau statutul de „liberţi”, asemenea libertinilor croaţi şi montanistici. Numele lor oficial era de „navigatori mureşeni ai statului, în libertate, pentru transportul sării”.

Dintre ei se numea un vice-jude sătesc pentru probleme de navigaţie, cu un salariu de la stat de 30 de florini anual. Plata fiecărui transport de sare se fãcea anticipat, în funcţie de greutatea transportată.

Se plăteau câte 12 creiţari pentru fiecare „centenar” de sare, un centenar cântărind 56,006 kg. Se mai plătea câte un creiţar pentru încărcarea şi descărcarea fiecărui drob de sare.

Navigaţia pe Mureş se practica între mijlocul lunii martie şi solstiţiul de iarnă, cu excepţia lunii iulie, rezervată lucrărilor de recoltare a grâului. Duminicile şi sărbătorile religioase erau libere, pentru odihna şi pentru nevoile spirituale ale corăbierilor.

Îndeletnicirea de corăbier (plutaş) se transmitea din tată în fiu, odată cu privilegiile şi obligaţiile care decurgeau de aici. Corăbierul care era declarat inapt pentru această activitate, din cauza unei boli confirmată de către felcerul oficial al comitatului sau din cauza bătrâneţii, era substituit de fiul său major, în vârstă de cel puţin 18 ani.

La baza raporturilor dintre navigatori şi administraţia fiscală a comitatului stătea o convenţie înscrisă în registrul comerţului, care stipula obligaţiile şi drepturile celor dintâi, asigurând trăinicia şi stabilitatea acestei atât de benefice ramuri de activitate.

Profesia nu era lipsită de riscuri. Dintr-un Raport al comitatului Arad, datat la 22 mai 1855, aflăm că o ambarcaţiune, încărcată cu 949 chintale de sare, izbindu-se de piciorul Podului de peste Mureş, în dreptul oraşului Arad, s-a răsturnat, echipajul format din 15 persoane căzând în apele învolburate ale râului. Au murit înecaţi trei plutaşi: Cenuşă Ioan, Stanci Iosif şi Florinca Gheorghe.

O imagine mai cuprinzătoare a ceea ce însemna navigaţia pe Mureş la mijlocul secolului al XIX-lea ne-o oferă raportul unui consilier adresat Primăriei oraşului Arad.

Este singurul document cunoscut, care abordează şi alte laturi ale navigaţiei în afara plutăritului organizat de stat şi consacrat transportului sării. Astfel, aflăm că 43 locuitori din zona Aradului – cu precădere din Micălaca – deţineau 270 de corăbii (ambarcaţiuni cu vâsle sau pânze) şi 476 de plute, folosite pentru transportul unor mari cantităţi de grâu, porumb, secară, rapiţă, mei, făină, spirt, şliboviţă, vin, rachiu, lână, articole de băcănie, sare, lemne de foc, scânduri, piatră, tutun etc.

Plutele din buşteni se ansamblau în amonte, în Transilvania, şi alunecau la vale, până la Arad sau la Szeged, unde, după descărcarea produselor, erau demontate şi vândute ca material lemnos (buşteni). Pe lângă corăbiile şi plutele localnicilor, raportul consilierului mai înregistra şi aproximativ 350 de corăbii străine care tranzitau Aradul, venind din Transilvania, cu destinaţia Szeged. Pentru a facilita navigaţia pe Mureş şi pentru a preîntâmpina posibilele accidente, autorităţile administrative au introdus o serie de reglementări speciale, referitoare la tipurile de ambarcaţiuni, la tonajul acestora, la dotările şi echipajele permise.

Navigaţia pe Mureş a cunoscut apogeul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care, concomitent cu afirmarea transporturilor feroviare, înregistrează un vizibil declin.

Una dintre cauzele dispariţiei, în cele din urmă, a acestei îndeletniciri trebuie căutată şi în costurile ridicate presupuse de menţinerea râului Mureş, cu debitul său variabil, în stare navigabilă. Rapoartele de specialitate din anul 1907 evaluau cheltuielile de dragare şi regularizare a albiei Mureşului la importanta sumă de 12 milioane de coroane, ceea ce reprezenta o sarcină tot mai greu de suportat pentru administraţia vremii.

sursa: Micălaca-Monografie, Augustin Mureşan, Doru Sinaci, Rodica Colta, Felicia Oarcea, Editura Mirador 2010

CITITI SI: Monografii: Transportul sării cu plutele pe Mureş

Share Button

comentarii

Leave a comment

Captcha Captcha Reload

bioportal.ro%20
apiland.ro
Carturesti.ro

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Site-ul apare in Directorul Kappa Stiri Ziare