Monografii: Pieţe, târguri, oboare în municipiul Arad

Publicat de actualitati-arad in 09 Sep, 2017 | Parerea ta

monografiiCa peste tot, şi în zona Aradului, târgurile (bâlciurile), funcţionau, la anumite date, de regulă primăvara, la începutul muncilor agricole sau toamna la încheierea lor.

În perioada interbelică, Târgul de primăvară se ţinea în Arad în vinerea celei de a doua săptămâni din martie, cel de vară, în vinerea următoare Sfinţilor Petru şi Pavel (începutul lui iulie), iar cel de toamnă, înaintea datei de 5 noiembrie.

Deşi au fost reglementate prin Ordinul Ministrului maghiar al comerţului nr. 60848, abia în 1915, numărul târgurilor a fost limitat la trei într-un an, cu o durată de maximum cinci zile.

Bâlciurile sunt cunoscute în Arad încă din perioada medievală, ele punând la îndemâna societăţii produsele ce nu erau cu putinţă a fi găsite pe loc.

S-au dezvoltat şi cu sprijinul bisericii, care le binecuvânta şi a nobilimii feudale, care instituiau, pe pământurile lor, un drept de ocrotire a lor. (…)

Bâlciurile funcţionau şi la oraşe, dar aveau succes, mai ales, la periferii, în zonele agricole şi în mediul rural, bucurându-se, de participarea producătorilor agricoli din mai multe localităţi, chiar mai îndepărtate.

În numărul din 30 octombrie 1899, Tribuna Poporului, menţiona că: duminica trecută, târgul de la Arad şi-a ajuns culmea. Au venit mulţi din comitatele vecine, fiind timp frumos. Românii au vândut, ca de obicei, mere şi alte poame aduse cu căruţele, pe banii câştigaţi, cumpărându-şi legume sau produse meşteşugăreşti.

Găienii participau cu produse proaspete la toate pieţele târgurile şi oboarele din oraş.

Piaţa, ca centru public de desfacere, cu participarea preponderentă a producătorilor, se organiza, în fiecare zi de miercuri şi sâmbătă, pe spaţiul din sudul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Chiar dacă sub aspect strict comercial era definită ca târg, găienii îi spuneau piaţă, mărfurile fiind etalate la umbra duzilor din preajmă, direct pe platoul pietruit, în căruţe sau cărucioare. Se prezentau pentru comercializare cu preponderenţă: lapte, produse lactate de vacă şi oaie, preparate în oale din lut, ouă, păsări, zarzavaturi, legume, fructe, pepeni, lubeniţe etc.

Alături de localnici, soseau producătorii de la sălaşe, din cartierele şi localităţile învecinate, meşteri olari, iconari, comercianţii de mărunţişuri, turtă dulce, sucuri, zaharicale.

În vederea protejării micilor comercianţi, Primăria, printr-o Hotărâre, permitea participarea la târguri, cu mărfuri, doar a comercianţilor care aveu magazine cu licenţă sau a producătorilor, însă acest lucru nu s-a putut respecta.

Interdicţia era încălcată mai ales de către unii invalizi de război, care vindeau diverse mărfuri, fără a se putea lua vreo măsură împotriva lor.

De asemenea, în Gai nu era respectată nici interdicţia de a nu se intra şi staţiona căruţele în Piaţă. Produse agricole, ca lubeniţele, pepenii, roşiile şi alte legume, în perioada de vârf al sezonului, se vindeau direct din vehicule.

Fiind centru comercial mai mic, la o zi de piaţă mixtă din Gaiul anului 1952, se tăiau doar 231 chitanţe, faţă de 8.147 câte se tăiau în Piaţa Mare (Catedralei), 4.295 în Mihai Viteazul, 3.196 în Meresiev (azi, Parcul Reconcilierii).

Dar, producătorii din Gai erau prezenţi în toate cele opt terenuri folosite ca centre publice de desfacere, autorizate de Primărie, în 1940.

În Gai, târgurile se organizau cu prilejul unor serbări religioase, aşa cum erau Hramurile Bisericilor ortodoxă şi catolică. Pitorescul şi atracţia era asigurată şi de prezenţa parcurilor de distracţii, a localurilor de consum, fiind însoţite de spectacole şi petreceri populare.

Prin 1950, erau încă frecvente instalaţiile şi jocurile mecanice unde se puteau câştiga premii.

Principala atracţie era caruselul înalt, acel Ringenspiel îmbrăcat în pictură naivă. (…)

Priveliştea era încărcată de corturi improvizate, ţarcuri şi tarabe cu oameni gălăgioşi, îmbrăcaţi bizar şi înfăţişare neobişnuită, însoţiţi de ciudăţenii ale naturii, indivizi dotaţi cu o forţă neobişnuită, prestidigitatori, iluzionişti, pitici cocoţaţi pe picioroange, sau care-şi ţineau echilibrul pe o sârmă, întinsă între doi stâlpi, la mare înălţime şi multe altele.

Nelipsiţi erau Husein Ramadan, zis Turcul, cu căruciorul de îngheţată, comercianţii ambulanţi de ochelari din celofan colorat, mingi cu elastic, umplute cu rumeguş, pistoale cu capse, podoabe ieftine, oglinzi, iconiţe, trompete, fluiere, piepteni, cârâitori, parfumuri, rumenele, etc.

Dulciurile completau oferta comercianţilor, specializaţi pentru astfel de ocazii: turtă dulce, înşirată pe sfoară sub forma unor mărgele, altele, sub formă de păpuşă, erau ornate cu cioburi de oglindă sau ilustraţii religioase, vată de zahăr, adunată pe un băţ în zumzetul fin al maşinii din tablă zincată, bomboane răsucite şi lise colorate în dungi inegale, ţucur-crumpe, ţucur-rudă, şi alte bunătăţi pentru copii.

Din ciuberele pline cu apă se scoteau sticlele cu craclă, o băutură răcoritoare de culoarea zmeurei, cu gust nedefinit.

Deşi dopurile ceramice se eliberau cu uşurinţă din chingile legăturilor de sârmă, lichidul dulceag se scurgea anevoie, fiind împiedecat de mărgica din gâtul sticlei. Era de fapt o măsură suplimentară, pentru protejarea gâtului copiilor, transpiraţi de zbenguială şi cărora băutura rece le putea dăuna sănătăţii.

Pe măsuţe improvizate, papagalii şi şoriceii scoteau bileţele, cu texte lapidare, bune pentru naivii, care doreau să-şi cunoască viitorul.

După 1945 şi aceste manifestări s-au organizat şi la comandă politică, cu prilejul sărbătorilor oficiale sau în preajma alegerilor. La reuşita lor îşi aduceau contribuţia fanfarele, formaţiile corale, ansamblurile artistice sindicale, din intreprinderile arădene.

O asemenea mare serbare câmpenească a fost organizată la 2 iunie 1946, pe Arena sportivă din Gai (Piaţa Sânta Elena) de către Frontul Unic Muncitoresc (FUM), de la Fabrica ITA şi Indagrara. Au fost adresate invitaţii către întreaga populaţie a cartierelor Aradului, prin ziarele locale.

Suprafaţa de teren rămasă de la capătul dinspre sud al străzii Dunării (Bisericii), până la canalul Neuman, a fost destinată organizării oborului de vite şi cereale, cu activitate săptămânală.

Proprietarii de vite erau obligaţi să-şi asigure uneltele negcesare legării animalelor fiind permis şi accesul comercianţilor de cereale, a rotarilor, curelarilor, croitorilor ţărăneşti şi a turtarilor să-şi vândă produsele.

sursa: Monografiile oraşului Arad – Cartierul Gai, Volumul I, prof. Horia Truţă

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare