Monografii: Obiceiuri de nuntă la Şicula

Publicat de actualitati-arad in 13 May, 2017 | Parerea ta

monografiiNunta este considerată la Şicula cel mai frumos moment din viaţa omului, iar multe obiceiuri străvechi legate de nuntă încă se mai păstrează.

La Şicula se obişnuieşte ca după ce tinerii se hotărăsc să se căsătorească, trebuie să fie de acord şi părinţii.

Atunci feciorul, însoţit de mamă şi de o rudă apropiată, se duc să „ceară fata în căsătorie”. Aici, viitorii cuscrii se pun de acord asupra nunţii.

Până la nuntă nu mai era decât „strigăturile la biserică” şi „pusul pe tablă la primărie”, ocazie cu care viitoarea căsătorie este anunţată public, pentru ca satul să poată semnala eventualele impedinenţe (înrudire etc.), din calea înfăptuirii căsătoriei, în conformitate cu normele religioase, morale sau practicate de comunitate.

La Şicula se obişnuieşte, încă, ca tinerii să fie strigaţi la biserică de preot, în ultimele trei duminici înaintea nunţii, nunta fiind un prilej de bucurie pentru tot satul.

După acest ritual, urma invitarea la nuntă, intrând astfel efectiv în ultima săptămână dinaintea nunţii, când fiecare zi era rezervată unei munci anume.

La Şicula cei care cheamă la nuntă sunt feciorii care nu au făcut armata, îmbrăcaţi în costume populare, numiţi „pălăscaşi”. Aceştia merg pe cai „împănaţi”, iar în loc de şa pun o „poneavă aleasă” la război. În mână au o „pălască” (ploscă) şi ea împănată cu iederă şi panglici.

Invitatul este strigat afară, la uliţă, iar invitaţia îi este adresată în versuri.

În trecut se obişnuia ca cei doi viitori miri să planteze, în săptămâna nunţii, un măr şiculan, pentru ca şi căsătoria lor să fie cu roade ca mărul. Acest obicei a dispărut în timp, la fel ca şi mărul şiculan.

Tot un obicei pierdut era ca tinerii înainte de nuntă să-şi facă cadouri reciproc. Feciorul îi dăruia viitoarei neveste „coturi în cap” (baticuri), iar fata îi dăruia cămăşi ţesute.

Nunta avea loc duminica (în zilele noastre sâmbăta) şi se desfăşura în două locuri: atât la mire cât şi la mireasă, unde de fapt se adunau invitaţii, în funcţie din partea cui sunt. Aceste două grupuri de nuntaşi se vor uni pe parcursul zilei.

Steagul de nuntă era cusut de fete şi feciori. El era „jucat” pe drum de la mire la naşi, până la mireasă acasă şi de aici până la primărie şi biserică.

Steagul „bătut” sau jucat în toate momentele cheie ale nunţii, devenea din clipa confecţionării lui un simbol al nunţii sau poate doar al „virilităţii masculine”, al puterii, vitalităţii mirelui. Steagul era ţinut tot timpul la vedere. El era „stricat” abia la o săptămână după nuntă, de fetele şi feciorii care l-au cusut.

Cei care organizează desfăşurarea nunţii sunt „vornicii”. Aceştia poartă, ca semn distinctiv pe diagonală, peste umăr şi corp, un ştergar ales la război, cusut lângă talie, pentru a sta pe corp. La nunta din Şicula se pun doi vornici, unul din partea fiecărui mire. Aceştia trebuie să fie buni organizatori şi carismatici.

De la casa mirelui se pleacă după nănaşi (naşi), la îndemnul vornicului, naşii erau aleşi de către miri. De multe ori naşii sunt cei care l-au botezat pe mire.

Se mergea cu lăutari şi cu tot alaiul care joacă, iar femeile, mai ales „descântă” (strigă).

După ce ajung la naşi, unde joacă un joc-două, vin înapoi la casa mirelui (junelui). Naşii au fiecare în mână o lumânare albă, împodobită, pe care o ţin tot drumul în mână şi la cununie. Acest ritual este străvechi, pentru ca tinerii să aibă „calea vieţii luminată”.

După ce jocă la casa mirelui şi naşii cu nuntaşii, la îndemnul vornicului, îndemn dat în versuri populare, se pleacă după mireasă.

Tot drumul până la mireasă, lăutarii cântă, iar tinerii joacă şi strigă. „Pălăscaşii”, care în urmă cu o săptămână au dat invitaţiile la nuntă, acum merg în faţa alaiului, tot pe cai şi în costum popular.

La nuntă se participă în mod indirect, cei nechemaţi ies să vadă nunta, îndemnându-se „hai să vedem nunta”.

Odată ajuns la casa miresei, alaiul mirelui este oprit de vornicul miresei, care încinge un dialog în versuri cu cel al mirelui.

Între timp mireasa a fost îmbrăcată de prietene şi mamă. Prietenele în timp ce o pregăteau i-au cântat „Cântecul miresei”, iar mama i-a dat un sfat de despărţire.

După ce vornicii se înţeleg, se lasă alaiul mirelui în curte. Mirelui i se aduce prima dată o „miresuţă” (o fetiţă de 5-6 ani, îmbrăcată mireasă). Aceasta este refuzată că „este prea mică”.

Pe urmă vornicul miresei îi aduce o babă (că-i mai mare) şi aceasta este respinsă. Pe ambele le plăteşte naşul.

În sfârşit, i se aduce mirelui mireasa, pe care o sărută imediat, în chiotele de bucurie a participanţilor. Până aici mirele a fost dus de la casa lui de două fete mari, una în stânga lui una în dreapta.

Naşii erau în spatele său. De aici, mireasa va merge în faţă cu naşul, iar mirele în urma lor cu naşa. După ei urmează restul mulţimii, cu lăutarii, vor merge la cununie.

Pe drum, tinerii joacă, iar strigăturile de bucurie abundă. Li se strigă naşilor, mai ales strigături cu tentă erotică, dar şi celor care au ieşit din uliţele satului să vadă.

Prima dată se oficiază căsătoria la primărie, pe urmă la biserică. De abia de acum mirii merg la braţ împreună.

Strigăturile (descântecele) domină fundalul, atât înainte, cât şi după cununie.

La ieşirea din biserică, după cununie, în trecut, se arunca grâu, acesta fiind considerat sacru. Se credea că grâul aduce belşug. Mai nou, se aruncă bani peste tineri de către naş.

După cununie, alaiul se îndreaptă spre locul de nuntă, unde are loc festinul nupţial. Mai demult, la Şicula, se obişnuia ca mirii, de la cununie să meargă la casa mirelui, unde erau aşteptaţi de soacra mare.

Aceasta îi aştepta în prag (ea nu mergea la cununie), îi săruta în semn de bun venit.

De un regim special se bucura din partea femeilor şi soacra mare, la fel ca naşii. Femeile îi strigau soacrei mare „ţi-am adus pieptănătoare (noră)”. Acest obicei s-a pierdut la Şicula.

După ce joacă şi-şi petrec, mirii sunt cinstiţi cu bani. În trecut se dădeau şi vite, acum se dau bani şi cadouri, făcute cunoscute în mod public, prin strigare de către cei doi vornici. Primul care cinsteşte este naşul, pe urmă socri mari şi mici.

Urmează apoi invitaţii, în ordinea gradului de rudenie. O practică rituală, născută de despărţirea de vechea stare a miresei şi trecerea în noua stare, este legată de momentul învelitului.

Schimbarea pieptănăturii şi a portului sunt principalele acţiuni rituale împlinite acum. Funcţia de agent iniţiatic îi revine naşei, sau unei femei măritate.

La Şicula acest obicei s-a păstrat până în anii 1970. Mireasa era dusă practic într-o cameră alăturată unde i se punea „conciul”, simbol că era măritată. Peste acesta se punea cun „cot” în cap (batic), iar hainele de mireasă erau schimbate cu cele de nevastă.

Acest ritual era făcut cu ajutorul unei femei mai în vârstă. Obiceiul acesta nu se mai păstrează la Şicula, mireasa poartă acum rochie modernă.

La Şicula nunta ţinea până dimineaţa, în zori, când nuntaşii plecau la casele lor.

sursa: Şicula – monografie etnografică, Morariu M. Radu Ioan, Oradea 2005

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20
apiland.ro
Carturesti.ro

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare