Ziarul electronic al arădenilor

Monografii: Meşteşugurile populare la Şicula

monografiiMeşteşugurile populare sunt ocupaţii mai noi, în comparaţie cu ocupaţiile de bază, agricultura şi creşterea animalelor.

Meşteşugarii, cum ar fi şubarii, cizmarii, au apărut în „peisajul ocupaţional tradiţional” în Şicula la începutul secolului al XX-lea, venind din Ţara Beiuşului, satul Şârbeşti, renumit pentru şubarii săi. Aceşti meşteri au fost numiţi de către băştinaşi cu nume ce reflectă ocupaţia lor. Astfel, au fost numiţi şubari, cizmari, pantofari.

În prezent, în Şicula, există mai multe familii care se numesc Cizmaş, acest nume derivând de la meşteşugul de cizmar. Cizmarii lucrau la obţinerea cizmelor sau opincilor cu material (piele), iar şubarul, cu „postav dubit” dat de locuitorii care doreau asemenea piese de costum popular.

Urmaşii acestor familii de meşteşugari trăiesc şi azi, dar nu mai practică aceste meşteşuguri.

Ţesutul în război este cel mai vechi şi mai răspândit meşteşug în Şicula. Se mai întâlneşte şi azi, în mai puţine case, practicat mai ales de femeile în vârstă. Acest meşteşug este prin excelenţă feminin.

Firul de cânepă, principalul material de lucru, pentru a putea deveni „pânză”, trecea prin mai ulte faze: răşchiatul, înălbitul, depănatul, vopsitul firelor, urzitul firelor, învetitul, neveditul, umplutul ţevilor.

Astfel, răşchiatul constă în trecerea firului tors de pe fus pe răşchitar, pentru obţinerea „jirebiei”.

Înălbitul firelor de tors consta într-o serie de fierberi şi opăriri succesive, cu apă şi cenuşă.

Urmează apoi etapa următoare, depănatul firelor, fază în care jirbeiile erau puse pe vârtelniţă sau într-un depănător şi făcute ghem.

Vopsitul fibrelor era executat în scopul obţinerii unor fibre de anumite culori, cu ajutorul coloranţilor naturali.

Următoarea fază era urzitul firelor, adică întinderea fibrelor pe cuiele urzoiului. Astfel se stabilea atât lungimea, cât şi lăţimea pânzei.

Învelitul era operaţiunea prin care firele de urzeală se înfăşurau pe sulul din spate al războiului. În timpul înfăşurării se introduc nuiele de alun sau scândurele ce aveau menirea de a ţine întinse aceste fire şi a nu le lăsa să se încurce sau să se înoade.

Penultima etapă era neveditul, în care firele erau trecute practic prin iţe şi spată, ca în final, să fie legate de sulul pe care se va înfăşura pânza. În funcţie de modelul dorit şi de calitatea pânzei, erau două tipuri de nevedit: prin iţe şi prin spată. Acest proces al firelor de cânepă se încheie cu umplutul ţevilor, când firele erau înfăşurate cu ajutorul socalei pe ţevi.

Ţesutul era lucrul propriu-zis la război şi începea abia după ce toate fazele prezentate mai sus s-au încheiat. Modelele ţesute la război puteau fi simple, şi, practic, aceasta se numea pânză ţesută, dar şi mai complicate, când necesita numărarea firelor „alesătură”.

La Şicula, modelele de alesături erau în vrâste, în degete şi cu suveica.

Pânza, după ce a fost ţesută, indiferent de tehnică şi alesătură, trecea şi ea prin mai multe faze, ce vor fi descrise în continuare.

Croitul pânzei consta în tăierea „valurilor de pânză”, în funcţie de necesităţi. Ultima fază a acestui proces lung de obţinere a ţesăturilor, ca produs finit, era cusutul pânzei. Din pânză se făcea costumul popular, fie „măsăriţe” (faţă de masă), fie ponevi, în funcţie de dorinţa ţesătoarei.

Pânza era ornamentată cu motive geometrice (cercuri, linii), motive simbolice (crucea, prescura), sau motive skeumorfe (perina).

sursa: Şicula – monografie etnografică, Morariu M. Radu Ioan, Oradea 2005

Share Button

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.