Monografii: Jocuri și sporturi la Nadăș

Publicat de actualitati-arad in 06 May, 2017 | Parerea ta

Fără îndoială, în viaţa tradiţională a satelor, munca fizică era destul de grea şi aproape cotidiană.

În aceste condiţii, când tinerii se aflau angrenaţi de timpuriu în multiple activităţi, de la arat la cosit, la tăiat şi transport lemne, la sapă şi alte munci din gospodărie, nu era nevoie de sport sistematic.

Condiţia fizică a copiilor, tinerilor şi adulţilor din satul tradiţional era asigurată de munca zilnică.

Ceea ce nu însemna că unele jocuri sportive sau distractive lipseau cu desăvârşire. Tinerii simţeau, ca peste tot, nevoia de întrecere, de competiţie. Iată de ce, la fel ca în multe alte locuri, la Nadăş copiii şi feciorii se întreceau adesea în jocuri de trântă, cei mai mici învâţând de la cei mai mari.

Aceste întreceri se produceau nu de puţine ori ad-hoc, la şcoală între elevi în unele pauze, ori la joacă pe uliţe, dar şi între cei care se aflau pe câmp sau în pădure cu vitele.

La fel de repede se închegau între copii şi întreceri de aruncare cu piatra, cu suliţa ori de tras cu praştia.

Vara tinerii se întreceau la înot în văile din jurul satului, iarna întrecerile se făceau mai ales la săniuş, la „dat pe gheaţă” şi la „bătaie cu bruşi (bulgări) de zăpadă” etc.

Dar, cel mai popular era „jocul de-a lopta”, varianta locală a jocului de oină. Acesta se juca în Postul Paştilor, atât de copii, cât şi de feciori mai mari.

Lopta (mingea) era una „meşteşugită” din păr de cal sau din cârpe. Doi jucători stăteau la distanţă de „bătaia unei lopte”, fiecare cu un câlcâi într-o haznă (groapă mică în care intra câlcâiul) şi în mână cu o lopiteaşcă (o scândură lată şi lustruită, având un capăt adaptat pentru a fi ţinută într-o mână, cu care se lovea mingea).

În spatele fiecărui jucător se mai afla un  fecior care arunca mingea către cel din partea opusă. Important era să poţi lovi mingea cu forţă şi să o trimiţi cât mai departe, căci dacă jucătorul pierdea mingea, cel din spate ajungea el să ocupe hazna…

Fireşte, mai aproape de zilele noastre s-a „generalizat” jocul de fotbal, dar la Nadăş nu există niciun loc în vatra satului care să corespundă unui teren de fotbal în mărime standard (decât dacă s-ar lua teren din grădinile unor case), astfel că jocul era mai mult încropit în curtea căminului cultural sau în curtea şcolii.

La un moment dat, pe la începutul anilor ’70, profesorul Ioan Tuleu (care preda atunci la Şcoala din Nadăş) a reuşit să amenajeze cu elevii un teren de fotbal în partea de sus pe Dealul Bisericii, dar nici aici terenul nu este suficient de plat.

Însă, pe lângă jocurile sportive, la Nadăş se practicau tradiţional şi unele jocuri distractive. Lăsăm la o parte jocurile de cărţi atât de comune, pe care le aflăm peste tot, fie la sate, fie în mediul urban.

Amintim, în schimb, un joc mai special, care se practica numai cu ocazia Paştilor. Atât în curtea bisericii, după slujba de Paşte, cât şi la căminul cultural, pe timpul horei, se practica jocul „lovirii oului cu banul”.

De obicei feciorii aveau pregătite pentru această ocazie monede mai mari şi mai grele, cum erau mai demult cele de 25 de bani sau cum ar fi astăzi cele de 50 de bani.

Iar cei care aveau ouă roşii la ei şi erau dispuşi să le pună „la joc” ţineau oul cât mai strâns în pumn, lăsând o fantă cât mai mică între degetul mare şi arătător. Cel care era dispus să dea cu banul, trebuia să nimerească în fanta lăsată de cel care deţinea oul.

Pariul jocului era următorul: dacă feciorul care dădea cu banul nimerea în cadrul fantei şi înfigea banul în ou, atunci el câştiga oul; dacă nu nimerea, dând cu banul peste degetele celui care ţinea oul (ceea ce provoca dureri serioase), atunci posesorul oului câştiga moneda de la celălalt.

Un joc fecioresc (la care se recurgea pentru a „mai trece timpul”, pentru a alunga plictiseala) era şi „jocul de-a bâza”. Pe la priveghi sau în alte contexte în care erau mai mulţi feciori şi era timp de aşteptat, feciorii jucau „bâza” (de obicei în curte sau în stradă).

Jocul consta în următoarele: un fecior stătea în picioare şi punea o palmă la ochi (fie dreapta, fie stânga) pentru a nu vedea lateral, iar cealaltă palmă trebuia trecută pe subsuara mâinii care bloca ochiul şi rămânea întinsă pentru a fi lovită de către cineva din grupul de feciori.

După ce unul din grup atingea sau lovea palma celui care era „de bâză”, acesta din urmă trebuia să ghicească cine l-a atins sau lovit, în timp ce ceilalţi „bâzâiau” (bâzzz…, bâzzz…) pentru a-l deruta.

Dacă ghicea, atunci ajungea „bâză” cel care a fost descoperit; dacă nu ghicea, rămânea în continuare „bâză” până când ghicea…

Jocul era cu atât mai interesant cu cât numărul participanţilor era mai mare, căci în acest fel ghicitul devenea tot mai dificil.

sursa: Ioan Biriș, Nadăș – Țara Zărandului, Editura Gutenberg Univers 2017

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare