Monografii: Casele la Şepreuş

Publicat de actualitati-arad in 02 Dec, 2017 | Parerea ta

arad-300x17011111111111311111111111Dacă despre primele tipuri de case ţărăneşti, semiîngropate şi monocelulare nu există mărturii în localitate, casa cu două încăperi (camera de la stradă+tinda) a supravieţuit în localitate până în urmă cu şaptezeci de ani, fiind încă vie în amintirile oamenilor în vârstă.

Mulţi şepreuşeni săraci au locuit în aceste case mici până în a doua jumătate a secolului XX. Familiile fiind mari, bătrânii „durmeu” după cuptor, iar tinerilor li se punea patul în iştălău.

Cea care s-a impus însă, încă din secolul al XVIII-lea, în tot imperiul, a fost casa franconă, introdusă de Maria Terezia, odată cu hotărârea de „aliniere a caselor la linie”.

Cunoscută sub numele de casă lungă sau bătrânească, această casă este compusă din trei încăperi („soba mare”, tinda şi „soba de locuit”), are acoperişul în două ape, şi este orientată cu frontonul spre stradă, unde are două ferestre, la cameră, şi una la târnaţ, când acesta este închis.

La numeroase case însă târnaţul este şi azi închis până la jumătate cu scânduri şi susţinut cu stâlpi de lemn. Pe frontonul multora dintre ele, pe lângă ferestruicile (găurile) de aerisire, se păstrează încă iniţialele sau numele proprietarului şi anul construcţiei sau renovării.

Un alt tip de ornament, cu rol apotropaic este crucea traforată din lemn.

De-a lungul veacurilor, materialele de construcţie s-au schimbat, la fel cum s-au schimbat şi tehnicile de constucţie.

Numărul caselor a crescut progresiv, odată cu dezvoltarea localităţii. De la 525 de case în 1880 s-a ajuns la 910 în 1900, la 964 în 1910 şi la 1.006 în 1941.

Până la începutul secolului XX, ponderea au avut-o casele din lemn, alături de care au existat totuşi şi case din pământ bătut cu maiul, în cofraje de lemn, sau case din văiugă. Un indiciu important, legat de această schimbare a materialelor de construcţie ne oferă recensămintele clădirilor din 1900 şi 1910.

Astfel, în anul 1900, Şepreuşul apare înregistrat cu 910 de case, din care 25 erau din cărămidă şi piatră, 16 din pământ şi piatră, 61 din văiugă şi 808 din lemn şi alte materiale.

Cât priveşte materialul utilizat la acoperiş, 578 erau acoperite cu ţiglă, 72 cu şindrilă şi 260 cu trestie.

Peste zece ani, numărul caselor ajunge 964 de case, din care 33 erau din piatră şi cărămidă, 36 din piatră şi pământ,100 din văiugă şi 798 din lemn.

Acoperişul la 816 a fost din ţiglă, la 34 din şindrilă şi la 114 din trestie.

Vechea tehnică de construcţie a acoperişurilor s-a transmis şi ea pe durată lungă. La toate casele bătrâneşti, pereţii au în partea de sus, jur împrejur, un chenar de grinzi, peste care se aşeza, pe toată lungimea casei o grindă groasă, cioplită dintr-un singur trunchi de copac, numită meşter grindă. Peste chenarul de grinzi şi peste meşter grindă se fixau, la distanţă de 1 m – 1,5 m între ele, grinzile perpendiculare, care se vedeau în interior.

Peste aceste grinzi se podea cu scânduri şi se lipea un strat de pământ.

O lungă perioadă de timp, la acoperirea acestor case s-a folosit trestia, care se găsea din abundenţă în zonă. Trestia, făcută snopi, era aşezată în rânduri orizontale şi de jos în sus. Snopii erau legaţi, rând pe rând, de leaţurile prinse orizontal pe căpriori. În partea de jos se forma o streaşină largă cât târnaţul. Trestia se punea uscată, doar cea de pe coamă, se umezea pentru a fi îndoită.

În perioada interbelică, locul caselor de lemn şi din pământ bătut, fără fundaţie, a început să fie tot mai mult luat de case din văiugă şi din cărămidă, cu fundaţie şi cu acoperiş de ţiglă. Schimbări au apărut, în timp, şi la finisajele exterioare şi interioare.

Văruite iniţial atât în interior, cât şi în exterior, cu alb sau albastru, ulterior s-a trecut la pictarea camerelor cu rolul şi la tencuirea exteriorului. Odată cu tencuirea, a apărut şi decorul în aplicaţii de tencuială, la fronton şi în jurul ferestrelor.

La un inventar, azi numărul caselor bătrâneşti, care au scăpat demolărilor, este mai mic în raport cu casele în vinclu şi cele în „L”, construite de prin 1970.

La acest patrimoniu construit românesc se adaugă palatele ţigăneşti ridicate în nucleul central al aşezării, după 1990.

Dacă palatele ţigăneşti sunt străine peisajului cultural local, casele în vinclu şi cele în „L” marchează o anumită evoluţie a arhitecturii rurale, prin înlocuirea modelului terezian cu două modele semiurbane, de tranziţie. Casele în vinclu sunt dispuse „de-a latul”, au două camere la stradă, ferestre mari, iar în interior o compartimentare mult mai generoasă (antreu, bucătărie, baie, cămară).

Cele în formã de „L” au o parte din construcţie de-a latul uliţei şi în continuare o parte lungă în care sunt alte camere şi cuptoriştea. La toate aceste construcţii noi, regăsim, ca element de continuitate, tencuiala exterioară în verde şi gri, proprie gustului local, şi ornamentele în tencuială.

sursa: Monografia comunei Şepreuş, Rodica Colta, Doru Sinaci, Editura Mirador

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare