Monografii: Casa tradiţională din Secusigiu

Publicat de actualitati-arad in 08 Oct, 2016 | Parerea ta

monografiiCasa tradiţională din Secusigiu, județul Arad, a evoluat în timp, atât ca material de construcţie, cât şi ca aspect şi mod de amenajare a spaţiului.

Cele mai vechi case, din prima vatră a satului, se numeau zamoiniţe şi au fost case semiîngropate în pământ.

Abia din secolul al XVIII-lea, după eliberarea zonei de austrieci, oamenii au început să-şi construiască casele la suprafaţă. Multă vreme, ele au fost exclusiv din pământ bătut şi cu acoperişul în două ape, din trestie.

Planul acestor case a fost elaborat la Viena, iar indicaţia a fost, conform ordinelor imperiale, să fie aşezate perpendicular pe stradă, la marginea curţii.

Din 1900, alături de casele din pământ bătut sau din văiugă, care continuau să fie cele mai numeroase, au apărut şi primele case de cărămidă. Tot de la această dată înregistrăm şi primele acoperişuri cu ţiglă solzi.

Situaţia nu se va schimbă prea mult nici peste 10 ani, doar în Sânpetru German numărul caselor de cărămidă fiind mai mare.

Faţada caselor bătrâneşti era cu două ferestre, destul de înguste, şi prezenta decoraţii în zidărie, atât la gurile de aerisire ale podului, cât şi la ferestre. Sus pe fronton era trecut numele proprietarului sau iniţialele acestuia şi anul ridicării construcţiei sau anul renovării.

În perioada interbelică şi multă vreme după aceea, casele au fost văruite în exterior cu alb sau galben, iar în partea de jos au avut o bordură de culoare închisă.

Ca şi compartimentare, ele erau compuse din două „sobe” (camere): „soba mare”, către uliţă, şi „soba mică”, către ocol, despărţite de o tindă, iniţial cu vatră deschisă în partea din spate.

În Secusigiu încăperile celor două camere erau mari de 4×5 m. Mai târziu, la această compartimentare, s-a mai adăugat o cămară și podrumul (pivniţă).

Pe jos, încăperile erau cu pământ. Abia în perioada interbelică au apărut podelele, însă camerele podite au fost puţine.

Astfel, la statistica caselor din 1934, în localitatea Secusigiu existau 180 de camere podite şi 1.200 de camere nepodite.

Pe toată lungimea casei, spre curte, se întindea un târnaţ deschis. Cu vremea el a fost închis în partea de jos cu scândură sau cărămidă, ca în final, la multe case să fie închis şi în partea de sus cu sticlă, după modelul „gangului” german.

Stâlpii care sprijineau prelungirea de acoperiş de deasupra târnaţului au fost iniţial din lemn, cu ornamente traforate în partea de sus, ca apoi să fie construiţi din pământ bătut sau cărămidă.

Odinioară, în târnaţ dormea „gazda căşii”, cel mai bătrân bărbat din familie.

Tot după Primul Război Mondial au apărut şi casele mari, construite pe colţ, care se întindeau pe două străzi, dar şi casele late, paralele cu uliţa, după modelul urban.

În toate satele comunei şi la toate etniile au apărut şi primele case găzdăceşti, cu camere molărite, cu târnaţul podit cu plăci de gresie cu model şi cu uşă de ieşire la stradă, după modelul german întâlnit în Banat.

Uşile dinspre stradă aveau geamuri cu sticlă colorată, pe când cele de la camere prezentau decupaje, în care se punea sticlă mată cu ornamente florare.

Amprentarea etnică a caselor s-a făcut prin iniţiale proprietarilor de pe fronton, care erau scrise cu chirilice în cazul sârbilor sau cu caractere gotice în cazul germanilor.

O nouă schimbare în arhitectura casei a apărut prin deceniul 6 al secolului XX, când şi-au făcut apariţia casele din cărămidă, construite în vinclu, cu ferestre în 3 canate şi camerele plasate în paralel cu strada.

În casă se intra printr-un coridor mic, cu uşa spre poartă, la care se ajungea pe o alee betonată. Exteriorul era vopsit în diverse culori: bej, gri, verde.

Inventarul de stiluri se încheie cu vilele construite după modele occidentale în ultimii 20 de ani.

În toate satele comunei, în present, asistăm la modificări masive ale vechilor construcţii, la demolări ale caselor bătrâneşti şi la construcţia acestor case tip vilă, cu multe camere şi etaj, cu uşi şi ferestre din termopan.

Însă, chiar dacă tendinţa este de înlocuire a construcţiilor vechi cu altele noi, mai pot fi văzute şi case din pământ bătut, cu acoperiş de trestie, case găzdăceşti din primele decenii ale secolului XX, cu frontoane baroce după model nemţesc, case late, de mari dimensiuni, care dau peisajului cultural nepreţuita valoare locală, permiţând în acelaşi timp reconstituirea evoluţiei edilitare pe o întindere de 300 de ani.

Interiorul casei tradiţionale

„Soba mare”, de către stradă, a fost mobilată în trecut cu două paturi, aşezate de-a lungul pereţilor, având între ele o masă cu scaune. Paturile erau clădite. Aveau dedesubt o dricală (saltea) umplută cu pănuşe de porumb sau paie de grâu, peste care se punea o poneavă, câte o dună şi o pernă.

„Soba mică” (camera de locuit) avea cam acelaşi mobilier, dar mult mai modest ca aspect.

Şi aici erau două paturi, lipite de perete, cu o masă între ele, însă în loc de scaune, pe lângă paturi erau două laviţe. Paturile aveau fiecare o dricală (saltea) umplută cu frunze de porumb, o poneavă, o dună şi perini umplute cu pene de raţă sau gâscă. Pe perete, în această „sobă mică” se găsea de obicei o poliţă, pe care erau depozitate farfuriile, lingurile, cuţitele.

Peste acestea era aşezat un cilim din lână, iar deasupra mai multe rânduri de perne, cu broderii la capăt. Masa era şi ea acoperită fie cu un cilim fie cu un măsai.

În cameră se mai găseau unul sau două dulapuri cu haine, un garderob, un cuier, o oglindă de perete. În mijlocul camerei atârna o lampă de petrol cu abajur.

Ferestrele erau acoperite cu perdele mari, lucrate în casă, iar pereţii erau împodobiţi cu icoane şi fotografii de familie.

În tindă, încă şi în perioada interbelică, după apariţia spohertului, s-au mai păstrat vetrele de pământ, pe care, cu ajutorul săgeacului (un obiect de fier cu trei picioare), se prepara mâncarea.

Până după Primul Război Mondial, în aceeaşi casă locuiau trei generaţii.

Interiorul caselor sârbeşti, nemţeşti şi maghiare din satele comunei Secusigiu au avut o evoluţie similară. Elementele care le diferenţiază şi azi de cele româneşti erau cele care implicit le marchează identitatea.

Este vorba de anumite mobile (lăzile pictate ungureşti sau germane), de modelele şi culorile textilelor de interior (tricolorul sârbesc introdus în alesătura din război), de icoane (ortodoxe sârbeşti sau catolice).

Dincolo însă de tradiţional, trebuie să avem în vedere, la interioarele oamenilor înstăriţi şi de influenţele urbane. Contactul cu oraşul, moda de aici, schimbă preferinţe oamenilor, în ceea ce priveşte interiorul casei.

sursa: Doru Sinaci, Rodica Colta, Monografie Secusigiu

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20
bioportal.ro%20
reduceriturism.ro

Mai multe din Actualitati

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare