Marginalii la un vernisaj

Publicat de actualitati-arad in 18 Mar, 2017 | Parerea ta

Care, de fapt, nici nu a fost. Vreau să spun, nu a fost un vernisaj, în sensul consacrat al cuvântului.

A fost un vernisaj „ne-vorbit” şi fără tăieri de panglici. Un vernisaj de unde au lipsit „esteticienii” şi „criticii” de serviciu (pe unul am apucat să-l zăresc părăsind sala vădit nemulţumit că nu i „s-a dat” cuvântul).

Un vernisaj în care au primit loc culoarea şi bucuria pură şi simplă de a fi împreună.  A pictorului cu cei dragi lui: prieteni, colegi de breaslă şi o mulţime de copii. Nicicând nu am avut parte de atâţia copii într-o galerie cum au fost, dezlănţuiţi, veseli şi drăgălaşi, la deschiderea expoziţiei personale a lui Giotto Doichiţă din seara de 17 martie 2017. Minunat! O întoarcere la bucuria simplă, neprefăcută, a copilăriei.

Şi, de fapt, cam asta cred că a vrut să fie şi noua expoziţie a lui Giotto Doichiţă.

Pentru că Giotto Doichiţă este – orice s-ar spune – un personaj care ne îndeamnă, de când îl ştim, către acele limite ale înţelegerii artistice, unde nu mai e loc decât de ingenuitatea copilului care se descoperă pe sine, de dimineaţa până seara. Mereu şi mereu, cu sinceritate şi cu asumarea deplină a riscului de a fi judecat ca fiind veşnicul „adolescent întârziat”.

Am avut privilegiul să fi putut urmări traiectoria pe care Giotto Doichiță şi-a înscris zborul care este numai al său şi pot spune că, niciodată nu s-a întâmplat ca, în această încercare temerară, perspectiva să se fi dovedit aiurea. Să nu fi fost a lui și numai a lui.

Au fost poticneli – le recunoaşte şi el – au fost chiar şi decolări ratate, dar zborul lui Giotto nu s-a întrerupt niciodată.

Giotto Doichiţă ştie cum să îşi deseneze traiectoria şi ştie să determine foarte clar când, unde şi cum să îşi stabilească destinaţiile. Pentru că, este limpede, Giotto Doichiţă nu este omul unui singur zbor. Chiar dacă, uneori, celor care îl urmăresc, încercând să descifreze cu un ceas mai devreme o posibilă cheie a mesajului său artistic, le va fi greu să o facă, el, artistul neobosit, le oferă, generos, perspective inedite şi, deopotrivă, suficient de incitante pentru a nu abandona călătoria alături de el.

Pentru cine a fost curios să fie alături de cei care au onorat deschiderea noii expoziţii personale a lui Giotto Doichiţă, în seara de vineri, 17 martie 2017, la Muzeul Judeţean Arad, Sala Ovidiu Majtek, lucrurile se vor fi dovedit aidoma discursului cu care artistul ne-a obişnuit.

Mai întâi că, aşa cum spuneam, a fost un vernisaj „ne-vorbit”; au lipsit mesajele mai mult sau mai puţin festive, laudativ-critice, care, de obicei, ocupă doar timpul până la momentul în care se „dă liber” la vizionarea propriu-zisă a expoziţiei şi la atât de popularele aperitive, însoţite, de obicei, de un vin bun, „de la butuc”, apărut, mereu şi mereu, prin grija câte unui prieten de suflet, cum, slavă Domnului, se mai găsesc prin preajma artiştilor plastici de pretutindeni.

Apoi, că expoziţia lui Giotto Doichiţă nu s-a ridicat ca o ilustrare recapitulativă a unei etape despre care artistul ar fi vrut să ne prezintă un „raport”. Mi se pare că trebuie să privim proaspăta colecţie a lui Giotto Doichiţă ca fiind o provocare pe care artistul şi-o adresează, în primul rând, sieşi. Lucrările cu care a ieşit pe simeze sunt „ceva nou”, ceva cu care, sincer vorbind, nu eram obişnuiţi să vedem la Giotto Doichiţă, în special în ceea ce înseamnă „fondul său principal de semne“ menite să transmită mesajul dorit de artist.

Giotto şi-a restricţionat la maximum bagajul de „semne” care să ne ajute să descoperim sensuri, tâlcuri – dacă ele chiar există în lucrările sale.

Ceea ce rămâne în urmă este – pentru mine – o poezie ciudată, misterioasă, a culorii. Mai cu seamă a griurilor nobile pe care, de mai multă vreme, Giotto Doichiţă le caută, le explorează cu obstinaţie, căutând să își apropie înţelesul lor adânc.

Giotto Doichiţă este un explorator încăpăţânat al culorilor, chiar şi atunci când, pentru asta, îşi permite „luxul” de a ne îngrădi în forme aparent banale. În tot ceea ce înseamnă linie, cerc, unghi sau simplu punct, Giotto se regăseşte căutând culoarea şi asta dă valoare lucrărilor sale.

Pentru că, la urma urmei, pictura nu e nimic altceva decât bucuria nemărginită a culorii, oricât de intempestiv ar putea să pară fluxul de lumini din care se naște şi trăiește ea.

De aceea, cred că o pot spune fără teamă: dacă vrei să ai o zi despre care să ştii că nu a trecut fără această unică bucurie, lasă-ţi paşii să te poarte, preţ de câteva minute bune, prin universul culorilor revărsate din penelul lui Giotto Doichiţă.

Să ştii că va fi meritat pe deplin!

Silviu Rațiu

Martie, 2017

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din RO - vigneta

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare