Adevăruri prea simple ca să le ținem minte?

Publicat de actualitati-arad in 06 Dec, 2017 | Parerea ta

Un tânăr ziarist – așa se autodefinește dumnealui – semnează în spațiul unui ziar online central un material – greu de definit ce s-ar dori să fie, ca gen jurnalistic – la doar câteva ore după anunțarea decesului Regelui.

O istorie tristă a foarte multor soldați români care au avut de suferit de pe urma mârșăviei unor șefi ai unei armate sovietice care, așa cum știm de acum foarte bine, au călcat totul în picioare –  mai ales angajamente și promisiuni făcute în numele principiului „câștigătorul ia totul”.

Nimic din ceea ce acest tânăr ziarist a așternut pe hârtie nu arată că dumnealui ar fi aflat despre acele grozăvii după moartea lui Mihai I. Dimpotrivă, totul arată clar că ziaristul a știut de povestea asta de foarte multă vreme. El și mulți alții care ar fi avut posibilitatea să o scoată la lumină. La lumina tiparului, de pildă.

De aici, clar, se pune o primă întrebare. De bun simț elementar: de ce nu a publicat povestea de îndată ce a aflat de ea. Mai ales ca avea elemente de un real dramatism, care ar fi atras atenția opiniei publice din primul moment în care drama acelor compatrioți de-ai noștri ar fi ajuns să vadă lumina tiparului – sau a display-ului, pentru corectitudinea informației?

Informația la care a ajuns tânărul ziarist conținea elemente pe care marea masă a cititorilor de toate gusturile – opinia publică, într-o altă abordare – ar fi fost mai mult decât îndreptățită să le cunoască cât mai grabnic.

Doar că, tânărul ziarist – crescut la înaltele școli ale jurnalismului dâmbovițean post decembrist – a considerat că e bine să pună acea informație la conservat, să o țină, cum s-ar zice, în „stand-by”.

Și uite așa se face că a găsit de cuviință să o publice, într-o cheie studiat „neutră”, exact la câteva ore după ce personajul principal al poveștii, pe atunci Regele Mihai I al României, a trecut în veșnicii.

Altfel spus, tânărul ziarist a aruncat pe piață o știre despre un pretins act de nedreptate pe care fostul suveran l-ar fi comis față de soldații români prinși în vâltoarea unor evenimente a căror semnificație nu este, încă nici acum, după atâta grămadă de vreme, deslușită, nici mai mult, nici mai puțin decât a doua zi după ce, „acuzatul” a decedat și, ca atare, nu se mai poate apăra. În nici un chip!

Ceea ce mi se pare grav în această întâmplare este faptul că acest tânăr ziarist – și de ar fi numai el – a călcat în picioare un principiu vechi de când lumea. Un principiu pe care, în termeni juridici, dreptul roman l-a consacrat într-un mod cât se poate de clar și de direct: atunci când te găsești în fața unei întâmplări în care sunt implicate cel puțin două persoane, nu pronunța nici o judecată până ce nu asculți ambele părți.

Romanii i-au zis „audiatur et altera pars”, ceea ce, în limba noastră de azi ar suna cam așa: înainte să acuzi – sau să scuzi – ascultă și cealaltă parte. Adică nu te mulțumi să-l asculți doar pe cel care acuză – sau pe cel acuzat, de bună seamă – pentru că vei fi expus să faci o nedreptate. Nemaivorbind că te privezi de privilegiul de a te apropia de adevăr, lucru cu mult mai grav și mai trist.

Tânărul ziarist – deși a aflat de povestea cu soldații români luați prizonieri după 23 august 1944, de trupele sovietice, cu multă vreme înainte – nu a fost curios să afle și poziția celui pe care, în textul publicat, ca să vezi, în 6 decembrie 2017, îl acuză, voalat, că ar fi fost vinovat de drama acelor soldați.

Nu s-a dus – atunci când a aflat de poveste – să-l întrebe pe fostul suveran, nu i-a trimis o scrisoare în care să-l confrunte cu această problemă, deși, la școala pe care presupun că a urmat-o, i s-o fi explicat că așa ar trebui să procedeze, conform standardelor elementare ale jurnalismului onest.

Ba, mai mult, că avea tot dreptul să o facă și că, cel interpelat avea obligația – juridică dar mai ales morală – să-i răspundă.

Nu, tânărul ziarist și-a adus aminte de această poveste tocmai atunci când „acuzatul” nu mai avea cum să-i răspundă, chiar de ar fi fost întrebat!

Iar lucrul acesta dă un caracter general josnic acțiunii sale!

Pentru că este o dovadă de lipsă de caracter să te apuci să arunci cu acuzații în cineva care, nemaifiind între cei vii, nu mai are posibilitatea să se apere.

Nimic mai urât decât să te apuci să arunci cu noroi în cineva care nu mai poate să riposteze. Cu atât mai grav, dacă nici măcar nu se mai poate apăra!

Românii au consacrat în concertul universal al vorbelor populare înțelepte un concept care vorbește despre o latură frumoasă a caracterului lor. Auzi mereu și mereu – chiar și în cele mai tensionate momente – spunându-se, cu glas scăzut: despre morți, numai de bine.

Ce să-i știi cere tânărului ziarist despre care am vorbit în aceste rânduri – și alături de el și altora tentați să procedeze ca el – decât să-și ia o clipă de răgaz și să se gândească, înainte de a (mai) deschide gura, la vorbele pe care i le-a lăsat moștenire bunicul, străbunicul sau, mai știu eu cine?!

Nu lovi pe cel ce nu mai poate nici măcar să-ți întindă mâna, în semn că te-a iertat!

Silviu Rațiu

Decembrie, 2017

Share Button

comentarii

Leave a comment

libris.ro%20

Mai multe din RO - vigneta

… Socializeaza …

Certificat Web ziare ziare-pe-net.ro stiri in timp real! Stiri Ziare